Vlad Ursulean

Satul Călineşti din judeţul Suceava se pregătea de nuntă acum 10 zile, când a fost lovit de o viitură care a luat cu ea trei oameni şi câteva case. O săptămână mai târziu, pe uliţa bisericii răsună cântece de nuntă pentru cei vii, dar şi pentru cei morţi. Sătenii încearcă să se împace cu apa care le-a schimbat viaţa.

Lucian Antonovici, un inginer silvic de 26 de ani, s-a dus lunea trecută la preot să se spovedească, apoi şi-a anunţat părinţii că s-a hotărât: la toamnă se însoară. În timpul ăsta, pregătirile erau în toi pentru altă nuntă: Narcisa Daşchievici, o fată măruntă de 20 de ani, urma să se mărite cu un băiat din Dărmăneşti. Bucătăreasa satului făcea prăjituri pentru nuntă când a început să plouă. În câteva ore, bătrâna era luată de apă împreună cu soţul ei, cu animalele din curte şi jumătate din casă. În drum, viitura l-a prins şi pe inginerul silvic, i-a rostogolit maşina în câmp, apoi l-a tras în torent. După ce s-au retras apele, cu toţii au fost găsiţi morţi. Bucătăreasa a ajuns până la intrarea în satul vecin. Pe băiat l-au căutat sute de oameni timp de cinci zile. L-au găsit abia sâmbătă.

„Când termină ei înmormântarea, începem noi nunta”

Duminică după-amiază, în faţa bisericii e o căruţă cu felinare negre la colţuri, în care e aşezat un sicriu acoperit cu coroane de flori. În jurul ei, vreo 200 de oameni se pregătesc să urce spre cimitir. În frunte e o fată care duce portretul decedatului, un tânăr la costum, tuns soldăţeşte, cu faţa ovală, privirea drept înainte. Urmează tineri cu banderole tricolore, bărbaţi în uniforme verzi, cu puşti pe umăr, şi o fanfară cu trompete şi tobe, care cântă tânguit, cu alaiul după ea. În cimitirul din vârful dealului sunt deja zeci de bătrâne, strânse în jurul gropii. Lângă e un morman de pământ maroniu şi lipicios, cu o lopată înfiptă-n el.

În vale, nuntaşii aşteaptă la casa miresei să se elibereze biserica şi să vină primarul de la înmormântare, să le facă cununia civilă. Mireasa stă lângă fântână. În drum, copiii aleargă printre picioarele bărbaţilor, care discută zâmbitori, îmbrăcaţi în cămăşi colorate, cu batiste albe în buzunar. Se opresc din râs când aud nouă focuri de armă trase de colegii inginerului silvic. „Când termină ei înmormântarea, începem noi nunta. Cum să ne simţim dacă noi aici pregăteam astea şi pe drum trecea înmormântarea bătrânilor, iar acum l-au găsit pe băiatul ăsta?!”, ne spunea mireasa cu o zi înainte. Dimineaţa, lăutarii cântau hore de nuntă pentru tânărul care a murit necăsătorit. După-amiaza, alţi lăutari cântă aceleaşi cântece pentru proaspeţii însurăţei. Biserica e la fel pentru toţi, albă.

Citește tot articolul »

În miez de criză, fără să-şi mai permită să arunce bani cu lopata, mondenii Capitalei descoperă rafinamentul moştenirii culturale din centrul istoric.

Monica Columbeanu, Mugur Mihăescu sau Cătălin Botezatu coboară din paginile tabloidelor în praful şi aglomeraţia centrului vechi. Odată cu ei, o mulţime de tineri cu bani abandonează zonele „de fiţe” şi vin să se distreze printre boemi. Cârciumarii se conformează cererii şi deschid printre ruine terase pretenţioase şi scumpe, la fel ca cele care în alte zone trag obloanele.

Fete semidezbăcate în clădirea unde a fost ales Cuza domnitor

Sâmbătă, la ora 11 noaptea, centrul istoric e plin ca un furnicar. Din strada Smârdan, una dintre puţinele refăcute de primărie, a rămas o potecă pe care se strecoară un şuvoi de oameni printre fripturi, salate şi sticle de bere. În stânga şi-n dreapta sunt mese şi fotolii din plastic împletit, populate cu bucureşteni veseli. Din amalgamul ăsta sar în ochi veşmintele sumare, dar sclipitoare, ale domnişoarelor care ţopăie la braţul amicilor în tricouri mulate, cu pălării pe cap. Au variante de distracţie fără număr: localuri tapetate cu poze de epocă, pub-uri,  chiar şi o terasă cu fotolii albe, muzică de club şi un fel de candelabru făcut din sticle de bere. La geamurile de la etajul fostului hotel Concordia, unde s-a hotărât în 1859 dubla alegere a lui Cuza ca domn al Ţării Româneşti, pot fi admirate două fete dansând lasciv pentru cei de la terasă, ademenindu-i în club. Străinii stau pe fotoliile confortabile ale terasei de vizavi şi savurează show-ul.

Locatarii ilegali din clădirile art deco încep să dipară

Până nu demult, aici erau doar câteva cluburi de rock, plus nişte crâşme proletare. Prin zonă mişunau studenţi, tot felul de artişti săraci şi câţiva bătrâni care mergeau glonţ la o terasă de tablă de pe Lipscani, cu bere, mici şi manele. Acum sunt peste 100 de terase pline chiar şi-n timpul săptămânii cu tot tineretul Bucureştiului. Atunci, locatarii ilegali trăiau ca în mahala în clădiri Art Deco. Acum au mai rămas doar câţiva, iar casele se restaurează. Capitalismul şi-a întors în sfârşit faţa către centrul istoric prigonit de comunism şi tranziţie. Dar cum arată capitalistul la faţă?

„Dictatura bunului gust”

Mugur Mihăescu, cunoscut ca Garcea de la Vacanţa Mare, mă aşteaptă pe terasa pub-ului său, St. Patrick de pe Smârdan. E tot chel, ca la televizor, dar n-are uniformă. Azi e îmbrăcat ca un puştan – pantaloni trei sferturi în carouri şi cămaşă albă şifonată, cu doi nasturi desfăcuţi -, dar tună ca un mareşal când vorbeşte despre centrul istoric. „Să vină toţi proprietarii de clădiri şi să redea demnitatea acestui centru superb pe care-l avem!” Mihăescu vrea să instaureze „dictatura bunului gust”.  Soluţia sa e „puterea exemplului”. A făcut o asociaţie a comercianţilor, Micul Paris, care face lobby la primărie să rezolve problemele zonei. Mai vrea să organizeze tot felul de activităţi culturale, să nu cumva să ajungă Lipscaniul ca Dorobanţiul, care „s-a îngropat pentru că a fost o zonă a tunarilor”. Acum amestecă obosit o cafea. A pedalat 15 km pe bicicletă, din Pipera până aici. Pe automobilişti nu-i vede bine: „Într-un an îi paralizăm. Nu mai intri aici nici bătut. Poţi să fii tu mama şmecherului care vii cu Rollsu’ şi-l tragi până-n botu’ terasei, nesimţitule!”, spune Mihăescu, el însuşi fost posesor de Lamborghini. Acum îşi pune şapca şi ochelarii de soare şi pleacă pe Trek-ul lui de oraş, curat ca lacrima.

„Centrul istoric devine centrul teraselor. Funcţia lui culturală nu există”

Într-un apartament aristocratic de la etajul I al clăririi de pe Lipscani 41 e singurul cabinet foto din Europa unde colorarea fotografiei se face manual, cu pensula. Eugen Ciocan, „Maître Photographe”, a lansat studio-ul cu o expoziţie-manifest: vedete în haine de epocă plimbându-se nonşalant prin centrul vechi devastat. I-am cerut părerea despre cei care au deschis puzderia de terase: „Cred că mulţi oameni sunt mânaţi de intenţii bune. Problema este că unii nu dispun de un orizont cultural adecvat. Nu poţi să vehiculezi intenţii bune pe tărâmul bunului-simţ, tu fiind pe tărâmul bănuţului. Sunt competenţe diferite.” Fotograful spune că sunt mulţi bucureşteni în căutare de refugii, iar centrul vechi se dezvoltă presat de nevoia asta. „Dar el tinde să devină centrul teraselor, pentru că funcţia lui culturală şi istorică nu există. Trebuie cumva creată.” Altfel, spune el, rămânem doar cu o „terasiadă”. L-am întrebat pe Maître Photographe care e soluţia. „Puterea exemplului”, mi-a răspuns, fără să ştie că îl parafrazează pe Mugur Mihăescu. Citește tot articolul »

Vineri noaptea, străzile din Bucureşti erau pline de tineri care se plimbau între galeriile răsărite în blocuri comuniste, mansarde, case boierești, subsoluri şi tot felul de ascunzişuri din Capitală.

Ca să se răzbune pe oraşul cam adormit, bucureştenii au început să organizeze nopţi albe cu tot felul de momeli culturale. Au fost noaptea muzeelor, noaptea devoratorilor de publicitate, noaptea albă a galeriilor de artă, iar la sfârşitul lunii vine noaptea institutelor culturale. În plus, tot felul de evenimente care ţin până târziu împrumută ideea atractivă de noapte albă. Dintre toate nopţile astea, cea a galeriilor e cea mai încurcată: ai 8 ore să vizitezi 40 de galerii, care scot la înaintare 140 de artişti într-un fel de supermarket cultural răspândit prin tot oraşul.

În căutarea capului de iepure

Arta contemporană în România e când ignorată, când fugărită. Cu toate astea, galeriile răsar ca firele de iarbă prin crăpăturile asfaltului şi oferă spaţiu de exprimare tinerilor artişti. Am reuşit să vizitez până la 4.00 dimineaţa 13 galerii, reprezentative pentru felul în care arta contemporană scoate capul din subteran. Locurile sunt marcate cu afişul evenimentului, un cap de iepure cu privire de criminal, care arată ca însemnul vreunui grup de satanişti. Pornesc de la Cărtureşti, o librărie care s-a transformat în mall cultural fără să renunţe la atmosfera de mică ceainărie. La subsolul casei de pe strada Arthur Verona stă agăţat pe pereţi Barack Obama, pictat în fel şi chip de Valeriu Mladin. După ce te uiţi la picturile cu pantoful zburător sau turnurile gemene (înainte şi după), eşti invitat să-ţi faci o poză cu artistul, pe fondul unui tablou cu Abraham Lincoln alături de Obama. Odată îndeplinit capriciul artistului, pornesc pe Arthur Verona, stradă închisă circulaţiei pentru evenimentul Street Delivery. Citește tot articolul »

Mii de bucureşteni şi-au petrecut noaptea de sâmbătă făcând turul muzeelor, fără autobuze sau metrou, sub ameninţarea codului galben de ploaie. Tinerii au rezistat până târziu, în ciuda unor muzee fără prea multă imaginaţie, cu personal ostil şi închise cu două ore înaintea programului, lăsând zeci de vizitatori pe dinafară.

Răzvan Supuran, hârtierul de la Muzeul Țăranului (MȚR), spune că hârtia e pe moarte. N-are rost să scrii pe foaie când poți scrie pe calculator. Hârtia nu poate supraviețui decât ca obiect. Așa că s-a apucat să construiască o casă din cărămizi de hârtie.

La doi pași de Piața Victoriei, locul unde se hotărăște destinul țării și se toacă nervii șoferilor, un om stă toată ziua și face hârtie. În subsolul Muzeului Țăranului, înconjurat de saci cu hârtie, lighene cu hârtii fermentate, cazane de tocat hârtii și prese de hârtie, hârtierul Răzvan Supuran transformă deșeuri de hârtie în obiecte cu personalitate. Face asta de vreo șapte ani și a avut destul timp să cugete la soarta hârtiei.

Hârtia nu va mai fi necesară
În ultimii 2000 de ani, ea a transformat lumea, a adus globalizarea culturală și a făcut posibil progresul tehnic care ne-a dat calculatoare și Internet. Tocmai această tehnică ne va duce la situația în care industria hârtiei nu va mai fi necesară, spune el. Așa că n-a mai privit hârtia ca pe un obiect cu două dimensiuni, lungime și lățime. A început să pună în ea frunze, flori, crengi, să o toarne în forme, să facă sculpturi. Anul trecut a îmbrăcat cabina de proiecții de la MȚR în hârtie manuală. Iar acum vrea să facă o casă.

Nu o să facă din prima o vilă, ci o căsuță de 2,5 metri lungime și 1 metru lățime. Dar n-o să fie de jucărie și nici n-o s-o ia vântul. “Lemnul și hârtia au în compoziţie acelaşi lucru: fibra de celuloză. La lemn, fibrele nu sunt uniform structurate, într-o densitate crescută. Teoretic, printr-o presare foarte puternică, se poate obţine o densitate mai mare decât a lemnului.” Cum faci scânduri de hârtie la fel de dure ca lemnul? Inventezi un meșteșug.

“Din hârtie moartă devine hârtie vie”
Nu pare mare filosofie să faci hârtie manuală. Iei o mulțime de foi, le faci ferfeniță, le pui într-o găleată și torni apă peste ele. Aștepți cam o săptămână, până încep să fermenteze și să miroase groaznic. În timpul ăsta, în hârtie se nasc bacterii care fac hârtia mai bună. “Din hârtie moartă devine hârtie vie”, spune meșterul. Apoi o arunci într-un butoi plin pe trei sferturi cu apă, în care o tijă legată de un motor toacă hârtia până o tranformă într-un terci alb-cenușiu. Citește tot articolul »

Weekendul trecut am fost vânător de gunoaie. Am colindat cu mașina 116km prin județul Argeș și am marcat pe hartă 34 de peisaje pitorești pe care oamenii le-au decorat cu maldăre de deșeuri. Pe 25 septembrie, voluntarii vor vizita aceste locuri și le vor curăța.

Sâmbătă dimineața, 15 tineri se strâng în mansarda unei cafenele din centrul Capitalei. Se împart hărți și instrucțiuni: echipe de trei-patru oameni se suie în mașini dis-de-dimineață și merg în Argeș la căutat de gunoaie. Fiecare echipă parcurge un traseu de vreo 50 km, oprește la fiecare grămadă de gunoi și notează într-un tabel descrierea și coordonatele de pe GPS. La final, le încarcă pe site-ul proiectului Let’s do it (letsdoitromania.ro), unde se va construi o hartă a gunoaielor din județ. Hărți similare se vor face în toate județele țării.
Scopul? Curățenie generală într-o singură zi. Echipa proiectului speră să scoată pe 25 septembrie din casă 200.000 de oameni, care să curețe toată țara de grămezile de gunoi. Pare un vis să mobilizezi sute de mii de voluntari, dar Estonia, Letonia, Lituania, Portugalia și Slovenia au reușit. România e cea mai mare țară în care se încearcă strângerea gunoiului. Mai întâi, însă, trebuie să-l inventariem.

Sunt repartizat în echipa care va merge pe traseul 25. Tovarășii de cartare sunt Talida, Radu și Alexandra. Duminica, la 8.45, ne întâlnim într-o benzinărie din Militari și pornim la drum. Șofer și șef de echipă e Talida, care a făcut trei ani de ASE și a lucrat în vânzări, achiziții și logistică. Acum a renunțat la toate, e studentă la comunicare, vrea să-și deschidă un magazin online de accesorii vestimentare și se implică în acțiuni ecologiste. “Mai mulți cunoscuți sunt foarte porniți împotriva mizeriei, dar nu s-ar băga la căutat gunoaie”, spune ea. Cu toate astea, ceilalți membri doi membri ai echipei sunt chemați de ea: Radu, vărul ei, și o colegă de la facultatea de mediu din Agronomie.

“N-avem gunoaie aici, întrebați-l pe dom’ primar”
Mergem pe DN7 până în Topoloveni, unde e celebra fabrică de magiun, și de acolo pornim în sus, pe șoseaua care merge de-a lungul râului Cârcinov. Dăm un SMS către centru că am intrat pe traseu și căscăm ochii de o parte și de alta a drumului: vedem căsuțe îngrijite, pomi, iarbă cu flori. Nici urmă de gunoaie, motiv de neliniște: “Ce facem dacă nu găsim nici un gunoi? Aducem de-acasă?” Citește tot articolul »