» In Iugoslavia anilor ’60, la marginea oraselor apareau cinecluburi de amatori care au ajuns sa creeze o miscare a filmului experimental, abstract si in multe cazuri subversiv la adresa regimului.
» Expozitia “De indata ce deschid ochii vad un film” aduce la Centrul pentru Introspectie Vizuala din Bucuresti o parte din filmele din acea perioada.
Cine cluburile au fost create in toata Iugoslavia dupa cel de-al doilea razboi mondial pentru a aduce arta si tehnica mai aproape de cetateanul de rand. In contextul deschiderii culturale a anilor ’60, cluburile au inceput sa aiba o activitate tot mai neconventionala. Cu toate ca erau infiintate oficial, ele functionau independent si nu aveau pretentii financiare, asa ca au ajuns sa fie lasate la voia intamplarii. Astfel, asa-numitii “amatori” au inceput sa produca anti-filme artistic-subversive in regimul socialist al lui Tito.
“Valul negru”
Unii autori au creat filme de avangarda marcate de optimism ideologic. E cazul lui Ivan Martinac de la Centrul din Split sau Mihovil Pansini in Zagreb. Dar majoritatea prezentau o realitate neinfrumusetata, pesimista, intunecata. Ei au creat asa-numitul “val negru”, marcat de autori ca Zivojin Pavlovic si Zelimir Zilnik, bazat pe dreptul artistic la expresie individuala si negarea tendintelor oficiale.
“Lenea e absenta miscarii si gandirii, timp mort, amnezie totala. Aceste virtuti sunt factori importanti in arta.” Asa suna “manifestul” lui Mladen Stilinovic din descrierea filmului “Acum nu e momentul– elogiul lenei”. Dincolo de umorul de situatie (descrierea e insotita de o poza a lui Stilinovic dormind intitulata “Artist la lucru”), textul face trimitere la lenea institutionalizata specifica regimurilor socialiste. In cazul lor, lenea a creat avangarda: “Artistii Vestului nu sunt lenesi, deci nu sunt artisti, ci mai degraba producatori a ceva. Implicarea lor in lucruri fara importanta ii departeaza de lene, de arta”.
Avangarda
Dincolo de motivatii sociale si ideologice, cinecluburile din anii ‘60 si cercurile de artisti ale “Noii Practici Artistice” din anii ’70 experimentau vizual, se jucau cu posibilitatile si limitarile peliculei. Zlatko Hajdler, de la cineclubul din Zagreb, isi ardea filmul cu lampa proiectorului. Vladimir Petek zgaria pelicula, o colora, o gaurea. Filmul experimental rupe firul narativ si logica unui film comercial sau profesionist, iar scopul era sa dezvaluie ceva mai important care s-ar putea ascunde in spatele lor.
Miscarile artistice din acea perioada nu se rezumau la film. Avangarda video a venit in contextul unei atmosfere generale de negare a artei: anti-drama, anti-reviste, anti-performance sau anti-film. Aceasta efervescenta nu a fost izolata, ci legata strans de miscari similare din Cehia, Polonia sau Ungaria. In Romania s-a manifestat mai timid, in contextul unui control al autoritatilor. Insa avangarda a fost prezenta prin lucrarile unor artisti ce au abordat si filmul, cum ar fi Ion Grigorescu sau Geta Bratescu, care s-a refugiat de ideologie in suprarealism.
Experiment contemporan
“Explozia” mijloacelor tehnice a fost si o oportunitate, si un soc pentru avangarda. Acum, artistii sunt departe de a fi explorat toate posibilitatile echipamentelor, permanent innoite, astfel incat avangarda e un termen mult mai difuz. Filmele anilor ’60 pot fi considerate in continuare avangarda. Insa tendinta spre scurtmetraje, spre filme conceptuale, scurte si deseori create de amatori e clara. Festivalurile si competitiile de gen sunt din ce in ce mai numeroase, iar camere video cu performante decente sunt accesibile aproape oricui.
Diferenta fata de cine-cluburile Iugoslaviei socialiste vine tocmai din globalizare: acum nu mai e o mica grupare izolata intr-un oras, ci un mare Cine-Club European sau International.