După 20 de ani, Bucureştiul a pornit iar dezvoltarea ameţitoare. Facem poduri, pasaje, bulevarde largi şi cartiere de sticlă. În timpul ăsta, 6500 de oameni aşteaptă să moară la cutremur în cele mai frumoase clădiri ale Capitalei.

Mai mult despre asta în articolele din România Liberă:

Ep. 1: De ce nu-şi consolidează bucureştenii blocurile: “Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus!”

Ep. 2: Bucureştiul pe dos: campion la demolări, repetent la consolidări

Ep. 3: Cei opt funcţionari care trebuie să salveze Capitala de dezastru

Internetul mișcă oameni: 200.000 de cetățeni au făcut cea mai mare curățenie din istoria României; clienții nemulțumiți ai băncilor s-au întâlnit pe forumuri și le-au dat împreună în judecată; Bucureștiul s-a umplut de biciclete în urma unor campanii pe bloguri.

Tinerii petrec mai mult timp pe Internet decât la televizor, conform unui studiu Soros. A venit revoluția care dă peste cap moleșeala legendară a românilor și îi aruncă în mijlocul implicării civice?

Nu tocmai. Toate inițiativele de a face “un alt fel de politică” au eșuat, deși au strâns zeci de mii de fani. Doar sindicatele mai scot mii de oameni în stradă, mai mult la plimbare. Protestele ONG-urilor, deși popularizate intens prin rețele sociale, abia dacă mai adună o mână de activiști. Ce se întâmplă, atunci?

CeRe este o organizație care a pornit în 2006 să încurajeze participarea publică. Într-unul dintre programele lor, merg într-un cartier și încep să întrebe din ușă-n ușă: ce probleme sunt în zonă? Dintre oamenii care acceptă să discute îi aleg pe cei implicați și îi cheamă să se întâlnească unul cu altul. Grupul dezbate, se consultă cu ceilalți locuitori din cartier și alege o problemă pe care vrea s-o rezolve, apoi luptă pentru ea. Așa au șanse bune să-și asfalteze o stradă sau să facă un nou părculeț.

CeRe nu creează grupul – el există deja oricând oamenii au o problemă comună. Dar ei nu pot face nimic dacă nu comunică. CeRe îi pune îl legătură și atunci încep să conteze, să lupte pentru interesele lor. Atunci se naște implicarea civică.

Internetul face același lucru, dar nu mai e nevoie ca oamenii să fie din același cartier. Aici e magia lui.

Răscoale împotriva băncilor

Scriitorul Clay Shirky, unul dintre “profeții Internetului”, povestește următoarea situație: Banca HSBC a scos o ofertă foarte avantajoasă pentru studenții britanici și mulți și-au deschis conturi. Apoi, la începutul vacanței, a eliminat avantajele. Banca miza pe faptul că schimbarea e grea: un student supărat o să se hotărască cu greu să-și mute contul în altă parte. Apoi, oricât de supărați ar fi studenții, n-o să poată da un răspuns serios. Câteva telefoane nervoase și gata. Ce nu luau în calcul era Facebook.

Unul dintre studenți a făcut grupul “Opriți marea jecmăneală HSBC!”. Spre oroarea băncii, mii de oameni s-au alăturat și au început să scrie din proprie inițiativă instrucțiuni detaliate – cum să te muți la altă bancă. Apoi au trimis scrisori ziarelor și problema a ajuns pe prima pagină a BBC. Avantajul organizațional al HSBC dispăruse, clienții erau brusc la fel de organizați. Atunci studenții s-au gândit «Dacă tot ne-am cunoscut, ce-ar fi să mergem și să protestăm în stadă, în fața sediului HSBC?» N-a fost nevoie, pentru că banca le-a dat imediat înapoi avantajele promise.

“Asta nu s-a întâmplat pentru că mii de oameni erau supărați. S-a întâmplat pentru că mii de oameni erau supărați și puteau vorbi între ei”, spune Shirky.

Sună a poveste frumoasă din Anglia, dar același lucru s-a întâmplat la noi anul trecut. Volksbank, Raiffeisen, BCR și alte bănci s-au trezit că clienții lor nu mai asistă morocănoși și pasivi la nedreptăți. Mii de oameni s-au asociat pe Internet și le-au dat împreună în judecată. Cazul a fost săptămâni întregi în presă și a influențat legile și politicile băncilor. Indiferent dacă vor câștiga sau nu procesele, ceva s-a schimbat fundamental în felul în care sunt tratați clienții: acum pot riposta.

Hipsteri împotriva dictaturii

Primele acțiuni coordonate pe Internet au fost flashmob-urile (acțiuni scurte și aparent spontane). Clay Shirky spune că ele au apărut în 2003, când un tip care se semna “Bill din New York” a început să trimită e-mailuri în masă, care chemau oamenii la o anumită oră într-un anumit loc să se bată cu perne sau să facă alte lucruri aparent spontane și inexplicabile. Flashmob-urile au devenit o modă, s-au răspândit în Toronto, Londra, Paris și alte orașe mari. Dar inițiatorul era de fapt un jurnalist de la revista Harper’s, care voia să facă mișto de hipsterii care ar fi în stare să facă orice tâmpenie li se pare “rebelă”.

Doar că, în 2006, flashmob-ul ajunge în Belarus, țară sub dictatură. Cineva a scris pe un blog «Hai să ne strângem în Piața Octombrie din Minsk mâncând înghețată.»  Atunci, lumea a avut ocazia să vadă cum în Belarus polițiști sub acoperire arestează tineri pentru că mănâncă înghețată. Asta voiau protestatarii, să atragă atenția asupra regimului absurd. Ceea ce la New York e distracție, la Minsk e acțiune politică foarte eficientă.

La fel ca în cazul băncilor, avantajul statului e organizarea. Înainte, cetățenii nu puteau concura cu asta. Acum, Internetul le permite ca în probleme punctuale să se organizeze mai bine decât statul.

Unde e Bucureștiul între New York și Minsk?

Din punctul ăsta de vedere, e în cea mai rea poziție: românii se pot exprima într-o mulțime de feluri, dar sunt dezbinați. 70% declară că nu se poate avea încredere în cei mai mulți oameni (conform unui raport al Academiei Române). Degeaba te poți exprima liber dacă nu-ți pasă de cei care te ascultă.

De ce revoluția nu va fi pe Twitter

În contextul ăsta, activismul online poate fi chiar dăunător. “Avem impresia că ne facem datoria cu un click și ne simțim impăcați cu asta”, spune Florina Presada de la Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe). Implicarea oamenilor ar putea fi canalizată spre acțiuni mai productive.

Malcolm Gladwell, un sceptic al activismului online, adâncește problema. Într-un articol din The New Yorker, intitulat „De ce revoluția nu va fi pe Twitter”, el spune că rețelele sociale sunt bune pentru schimbările mici – hai să donăm câte 5 lei pentru un bolnav de cancer, hai să salvăm caii din Letea. Asta pentru că sunt bazate pe legături slabe între oameni. Îți poți convinge toți cei 2000 de prieteni de pe Facebook să dea Like la o cauză, dar nu îi poți convinge să-și pună viața în pericol. Pentru schimbările mari, de sistem, e nevoie de legături puternice, de prieteni „reali”.

Mai mult, schimbările mari au nevoie de planificare. O rețea de 10.000 de oameni nu poate face o strategie coerentă. E nevoie de o ierarhie. Gladwell dă exemplu mișcarea pentru drepturi civile din America anilor ’60. Martin Luther King, liderul carismatic, avea o echipă proprie de sute de oameni, fiecare cu sarcinile lui, care coordona mulțimile de protestatari în cele mai mici detalii.

„Dezavantajele rețelelor nu contează dacă nu sunt interesate de schimbarea sistemului – dacă vrea doar să sperie sau să umilească sau să facă tărăboi. Dar dacă vrei să iei cu asalt o structură puternică și organizată trebuie să fii o ierarhie.”

„We did it, Romania!”

Gladwell ignoră, însă, că ierarhiile și rețelele se pot combina după bunul plac. Cea mai mare acțiune socială din România ultimilor ani exact asta a făcut. „Let’s do it, Romania!” a fost pornită de câțiva tineri hotărâți să aplice o rețetă estoniană: să curețe toată țara într-o singură zi. S-a format o echipă centrală, împărțită pe departamente, și o mulțime de echipe regionale care coordonau, mai departe, voluntarii. Adică o ierarhie.

Tărăboiul a început pe Internet și s-a extins în ziare și la televizor. Cu toate astea, cu câteva zile înainte erau înscriși pe site doar 50.000 de oameni, din care nu se știa câți o să se prezinte cu adevărat. Atunci s-a întâmplat magia. Lumea a început să povestească pe bloguri, Facebook și Twitter cu ce-o să se-mbrace în ziua cea mare, ce zonă și-a ales și câți prieteni are în echipă.

O săptămână întreagă a fost cel mai pasionant subiect de pe net. S-a format o rețea imensă de oameni interesați, iar valul de entuziasm a transformat indecișii în pasionați. Ierarhia a pus la punct infrastructura, dar rețeaua a scos din casă de patru ori mai mulți oameni decât s-au înscris inițial: 200.000.

„Câștigi cu ardeiul”

Mult mai greu s-a dovedit să miști ceva în politică, deși activismul pe Internet a debutat fulminant în România, cu campania din 2004 a lui Băsescu pentru primăria Bucureștiului. Responsabilii sunt agenția de publicitate GMP și Webstyler, aripa ei de Internet. Șeful Webstyler e Bogdan Nițu, un tânăr de 33 de ani, care arată de 23. Ne întâlnim la sediul lor, o vilă impunătoare din centru, și povestește mândru cum a descoperit setea de exprimare a internauților:

“În 2004 nu exista ideea de rețea socială. Ne-am bazat campania pe un joc: «Câștigi cu ardeiul». Trebuia să treci consilierii strada, o banalitate. Singura metodă prin care se puteau exprima era că la finalul jocului puteau lăsa un mesaj. S-au jucat ca nebunii, nu ne-a venit să credem! Ajungeau să comunice între ei prin mesajele alea. Au fost câteva zeci de mii care au terminat jocul și au lăsat mesaje.”

Câteva luni mai târziu, la prezidențiale, aceiași oameni au creat “Guerrilla Digitală”: “Lumea putea să uploadeze poze pe site și noi le selectam. Am făcut un banner care spunea «Internauți, la arme!». A avut o rată medie de click de 79%. Nu le spuneam să voteze, le spuneam să se implice. A funcționat pentru că publicul de Internet era al nostru.”

Cine face „o altfel de Românie”?

Acum, publicul de Internet nu mai e al nimănui. Ce fac partidele? Evgeny Morozov, un cercetător bielorus care studiază efectele politice ale Internetului, spune că politicienii sunt de fapt bucuroși că lumea vorbește atât în public. „În trecut, statele obișnuiau să tortureze oamenii pentru informațiile pe care le pun acum de bunăvoie pe Twitter.”

În plus, partidele se pot implica în orice inițiativă și o pot deturna cu ușurință. PSD, PDL și PNL fac deja asta cu succes pe site-urile de știri, unde secțiunile de comentarii sunt inundate de mesajele postacilor. Înainte de alegerile din 2009, am intrat într-o echipă de postaci politici și am văzut cum „haita” e trimisă să desființeze orice dezbatere, sondaj sau manifestare apare pe Internet.

Politica pe Internet nu se limitează la asta. Cele mai active dezbateri între intelectuali nu sunt la televizor și nici în ziare, ci pe platforme online cum ar fi CriticAtac, Contributors și VoxPublica. Chiar și politicieni considerați reformiști au început să folosească blogurile ca să preseze pentru schimbare, exasperându-și colegii de partid.

Dar asta nu s-a tradus în mișcări politice pe Internet. În timp ce acțiunile civice punctuale au avut succes, mișcările pentru „o altfel de Românie” au rămas în coadă de pește. Principalul motiv e că nimeni nu știe prea clar cum ar trebui să arate acea „altfel de Românie”. Generația de pe Internet nu mai are două variante din care să aleagă, ca cei din anii ’90. De fapt, nu mai are nici o variantă, ci trebuie să-și inventeze singură una.

Ies la fugărit muzee, la fel ca toată floarea Bucureștiului. Doar că eu duc lucrurile până la capăt: vreau să merg la toate!  Desigur, nu o să apuc să văd mare lucru, în unele n-o să pot nici intra din cauza aglomerației. La un calcul sumar, am la dispoziție doar 20 minute/muzeu, în care intră și transportul. Dar, mergând la atâtea muzee, poate o să se lipească puțină cultură și de mine.

Cursa contra-cronometru după muzee

Sună ilogic, dar e la modă. Mai sună și imposibil, însă e doar o chestiune de planificare. Cu harta bucureștiului în față, ordonez muzeele după ora la care se închid și desenez un traseu cu carioca. Apoi îmi curăț bicicleta, îi umflu roțile, îi pun faruri și vitezometru.

Noaptea Muzeelor începe la șase seara, dar pornesc cu două ore întârziere, ca să nu am un avans nedrept față de generația tinerilor molatici. Fac un playlist de Chopin și Dvořák, să pătrundă mai ușor cultura în cap, și încep cursa contra-cronometru.

20.19 Piața Revoluției: Haosul a început deja la muzeele din centru. Polițiștii dirijează mașinile în jurul cozii de la Muzeul Național de Artă. Labirintul despre “rânduiala vieții”, pus la cale de Muzeul Țăranului și Antipa, a strâns și el un rând șerpuit până departe.

20.24 Centrul Cultural ArtSociety: Vizitatorii sunt foarte impresionați de clădire – Palatul Cesianu-Racoviță, construit înainte de 1900 după model renascentist și proaspăt restaurat. “Mișto și tablourile astea”, îi zice un tânăr cu rucsac prietenei înainte să o tragă spre alt muzeu.

20.49 Muzeul Cotroceni: Un batalion de oameni stă încolonat pe deal. O iau pe contrasens ca să-i depășesc, mă cațăr pe bicicletă proptit de zidul Cotroceniului și abia atunci reușesc să cuprind cu privirea tot alaiul de la porțile palatului.

21.03 Muzeul Militar: Copiii săraci care locuiesc în casele din zonă mișună printre arme, țipând că o să-și ia aruncătoare de grenade când o să se facă mari, să nu se mai lupte cu bețe, ca acum. Părinții lor și-au amenajat pe trotuar propriul eveniment cultural, cu bere și semințe.

21.17 Muzeul de Geologie: Grupuri de oameni s-au strâns în față la Muzeul Țăranului și Antipa, fără să știe că ambele s-au mutat pentru o seară în Piața Revoluției. Distracția principală e alergatul prin fața stropitorilor. Cei care se plictisesc îngroașă rândurile la Geologie.

Pe străduțele cu nume de capitale din cartierul Dorobanți nu funcționează becurile. Mă rătăcesc printre vile și pierd 10 minute prețioase.

21.32 Muzeul Hărților și Cărții Vechi: Aerul e încins de la oamenii care se concentrează la hărți. Câțiva jandarmi veghează ca atâta cultură să nu degenereze în violențe. Unul dintre ei se documentează dintr-o hartă despre Răscoala din 1907.

21.54 Muzeul Aviației: O iau la goană pe Barbu Văcărescu și ajung aproape de Pipera, unde se ascunde nesemnalizat Muzeul Aviației. Evit în ultimul moment coliziunea cu un avion invizibil (în beznă). Noroc că au blitz aparatele foto, altfel fetele pe tocuri n-ar fi avut cum să se pozeze cu elicopterele de luptă.

22.34 Fundația Culturală Greacă: Traversez orașul până pe Pache Protopopescu, unde nimeresc în toiul unui discurs al Zoei Petre despre democrația ateniană în relație cu arta grecească.

22.46 Muzeul Vasile Grigore: Jandarmii detașați la muzeul pictorului Vasile Grigore sunt iubitori de artă, contemplă îndelung o colecție de icoane pe sticlă.

22.55 Fundaţia Löwendal: Într-o clădire cu aspect de ambasadă de lângă parcul Ioanid, un tip în pulovăr cântă la un pian vechi, privit de un public înmărmurit ca portretele de pe pereți. „Superb loc!” discută niște doamne în curte. „Dacă nu era noaptea asta, nu l-am fi descoperit.”

23.13 Muzeul Literaturii: Pe bd. Dacia se aud chiuituri. Credeam că vin de la birtul cu manele de lângă Romană, dar veneau fix de la Literatură. „Dragostea e ca o râie, te mănâncă și-n călcâie”, cântă un tip cu pălărie și papion vintage, înconjurat de poze cu Cioran. Inspirat de asta, un tip cu o fetiță în cârcă îi povestește despre daimonul lui. Supraveghetoarea dintr-o sală oftează privind într-o carte – „Cine mai vorbește așa frumos azi?”.

23.30 – Observatorul Astronomic: Prin centru e trafic ca-n miez de zi. Ca să găsești Observatorul e de ajuns să urmărești coada care începe să se contureze încă din Piața Romană. Dube de jandarmi și motociclete cu trei roți ale Poliției flanchează mulțimea. „La Observatorul Astronomic e o coadă astronomică”, constată un tânăr cu lanț la gât. „Hai la Literatură, sigur nu-i înghesuială, ăia au pânze de păianjen la uși”, continuă el, fără să știe ce paranghelie avea loc la Cioran.

00.00 Palatul Șuțu: Atracțiile principale sunt scara veche de lemn și oglinda imensă, în care se pozează grupulețe de adolescenți nădușiți. Cu cât te sufoci mai mult, cu atât simți că devii mai cult.

00.21 Curtea Voievodală: După ce fac un traseu offroad prin mocirla imensă din fața Hanului lui Manuc, cobor pe scările șubrede și mă plimb prin beci, unde un polițist îi explică în engleză unui străin ceva despre Vlad Țepeș.

00.40 Muzeul de Istorie are pe scări un fel de bazar. Nu lipsește standul de Kürtős Kalács, probabil o referință la cucerirea Budapestei de către armata română în 1919.

01.02 LC Foundation e o galerie dintr-un apartament de bloc de la Universitate. La parter sunt interogat de administrator, iar sus găsesc o galerie minimalistă și pustie. De după o ușă se aud țipete și râsete, dar nu mă încumet să investighez.

01.19 Cimitirul Bellu: Pe poarta plină de cruci tocmai intră o ceată de bicicliști și merg pe o alee flancată de sute de lumânări roșii. Lângă biserică răsună muzică flamenco, iar pe aleile cu locuri de veci nu e mult mai liniște. Băieți în tricouri mulate sar urlând de după cruci. „Ce te-ai speriat așa?” îi zice unul prietenei. „La cât de scump e un loc la Bellu, n-o să te bage nimeni cu forța.”

02.05 Galeria Anaid trebuia să fie închisă când am ajuns, dar lumea stătea la o bere pe terasă și nu părea să fie pe ducă.

02.15 Arhivele Naționale au o expoziție despre rețete culinare. Aud ceva despre bucate bine perpelite și mă ia amețeala de foame.

02.32 Muzeul de Artă Contemporană: E coadă mare la Casa Poporului, dar nu ca în ceilalți ani. Mulți renunță și se odihnesc pe trepte.

03.08 Muzeul George Enescu: Doamna de la intrare are ochii umflați de somn, dar explică tuturor ce frumuseți pot găsi în muzeu. Enescu rasună dintr-un casetofon cu portretul lui deasupra și nimeni nu scoate o șoaptă. Tinerii se rotesc prin săli zâmbind obosiți.

03.35 Biblioteca Centrală Universitară: Fac un tur al bibliotecii, prin toate sălile frumos restaurate după ce au fost distruse cu napalm la revoluție. Pe geamuri se văd ultimii tinerii vânători de muzee odihnindu-se pe bordurile din Piața Revoluției. Cobor la coada calului lui Carol și constat uimit că discută despre minunățiile pe care le-au văzut prin muzee.

După 8 ore, kilometrajul bicicletei îmi arată 50km și în carnețel sunt tăiate de pe listă toate cele 23 de muzee. Pentru asta am încălcat toate regulile de circulație, dar o iau ca pe o dizidență culturală. La finalul călătoriei nu mă simt mai cult, dar cu siguranță sunt mai entuziast să cunosc lumea. Și mort de oboseală.

Acum două luni, apariția unui partid părea inevitabilă. Un grup cu totul nou, bazat pe integritate și promovat pe Internet. Câțiva intelectuali au început să-l pună la cale. A pornit o dezbatere entuziastă despre despre ideologie, lideri și strategie. Apoi totul a murit subit. Unde a dispărut Noul Partid?

În 1996, Alianța Civică câștiga alegerile ca parte a CDR. De atunci, nici o formațiune în afară de partidele clasice nu a reușit să intre în Parlament. Nu pentru că n-ar fi încercat – chiar acum sunt o mulțime de inițiative care vor “o altfel de Românie”.  Dar ceva nu s-a închegat. Am urmărit cea mai recentă dintre ele ca să aflu de ce mai toată lumea hulește partidele de acum, dar nimeni nu reușește să pornească o alternativă.

“Rețeta noului partid”

Acum două luni, toată lumea aștepta cu sufletul la gură schimbarea din temelii a politicii românești. PDL dădea de pământ cu inițiativele “aripii reformiste”, formată din fix trei oameni. Sociologul Sebastian Lăzăroiu, pe atunci consilier prezidențial, prevestea partidul Albă ca Zăpada. Mircea Cărtărescu scria că visează la un partid mic, “cu care să mă pot identifica, pe care să-l pot vota ştiind că nu are şanse, dar măcar s-o fac cu inima împăcată”.

Ideea plutea în aer când Cristian Ghinea, directorul de 34 de ani al Centrului Român de Politici Europene, a publicat în România Liberă un articol cu rețeta pentru un altfel de partid: un soi de corporație politică în care posturile se ocupă prin concurs de proiecte, iar deciziile se iau prin votul membrilor, pe Internet. Finanțarea s-ar face în primul rând din cotizații, iar o Comisie de Etică ar judeca rapid orice acuzație.

“Într-un mediu corupt şi haotic, un partid cu adevărat revoluţionar trebuie să fie o instituţie cu reguli”, scria Ghinea. “Va câştiga alegerile în 2012? Nu. Va intra la guvernare după 2012? Va trebui să-şi propună că nu. Va schimba mediul politic şi le va forţa şi pe celelalte să se schimbe? Da.”

Articolul, simplu și la obiect, a fost republicat pe site-ul Contributors, unde a strâns peste  300 de comentarii, majoritatea de la oameni încântați care veneau cu idei și voiau să se implice.

“Generația ZERO a politicii românești”

După comentarii, a venit avalanșa de replici – multe dintre ele pesimiste. Scriitorul Vasile Ernu spunea că noul partid nu are o ideologie sau un proiect de societate. Pare un simplu SRL fără șanse de reușită, lansat de “Generația ZERO a politici românești”.

Publicistul de 45 de ani Dragoș Paul Aligică, doctor în științe politice, economie și sociologie, recunoștea că “traversăm vremuri ce ne provoacă mintea, inima și imaginația”. Apoi desființa ideea noului partid, invocând moleșeala națională, ca în proverbul “Se apucă românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă ușor”.

Nu e pragmatic să faci un astfel de partid, spunea și Alin Fumurescu, doctor în filosofie politică la Universitatea Indiana. Dar, continua el, toate revoluțiile s-au născut din entuziasmul oamenilor au uitat să fie pragmatici. “Pragmatismul e bun în teorie. Practica îl omoară cu o precizie matematică de-a lungul istoriei. Mai devreme sau mai târziu. Cine (mai) are rabdare?”

Parcă alimentat de critici, valul de entuziasm a crescut și mai mult. Jurnalistul Mihnea Măruță propunea un Partid Virtual, pe Internet, ai cărui lideri să răsară din rețele sociale. O zi mai târziu, apărea pe Facebook grupul “Direcția nouă în politica românească”.

Facebook-ul Salvării Naționale

Grupul a fost creat de Lavinia-Cristina Iosif-Lazăr, masterandă la Copenhaga, și a strâns în scurt timp peste 400 de membri. Fondatoarea a spus că vrea doar să pornească scânteia, nu să conducă grupul, și a făcut administratori pe zeci de membri dintre primii înscriși.

A urmat o explozie de mesaje pline de speranță, apeluri agramate la luptă, mici analize politice pertinente, amestecate într-o avalanșă de linkuri și îngropate în măruntaiele Facebook-ului. S-a discutat despre nume (CIP 2011, Alternativa Europeană, România Virtuală?), ideologie, lideri și platformă (clasic sau online?).

Adunătura de administratori alimenta paranoia: Ne șterge cineva comentariile? Ne sabotează partidele? Cine sunt teroriștii? Un membru compara atmosfera cu îmbulzeala la FSN-uri, în timpul revoluției. Alții o descriau ca un freamăt creator. Cert e că se scriau zilnic zeci de mesaje și mișcarea lua avânt.

“Asta nu e România Noastră!”

Cum ar fi dacă ai reuși să faci un partid de manageri tineri, care să însuflețească voluntari, să deschidă filiale locale, să aibă o mulțime de apariții în media, susținerea unor intelectuali cunoscuți și sprijin extern? Niște oameni au reușit deja să-l facă. S-a numit Uniunea pentru Reconstrucția României și a fost un eșec răsunător. Cosmin Alexandru, liderul său, spunea că au eșuat în 2004 din lipsă de oameni și de bani. Dar a mai contat și că Alianța “DA” le-a preluat o parte din mesaje, iar electoratul lor, oamenii educați din orașele mari, a ales “votul util”.

Mai recent a fost manifestul “Treziți-vă! Asta nu e România Noastră!”, lansat în 2009 de Alexandra Svet, o antreprenoare de 32 de ani. După ce a făcut vâlvă în presă și a strâns 10.000 de membri pe Facebook, nu s-a mai întâmplat nimic interesant.

Conform unui sondaj recent al sociologului Vasile Dâncu, 51% dintre români cred că un nou partid are șanse. Din jumătatea care vrea partidul, 40% l-ar prefera de centru, 22% de dreapta și 21% de stânga. Din start, felia de alegători ar fi limitată. Ce poți face când și inițiativele făcute ca la carte au eșuat, iar sondajele îți lasă puțin spațiu de mișcare?

Schimbarea vine din Cehia

În urmă cu doi ani, în Cehia domnea o atmosferă similară cu cea din România de azi – multe scandaluri de corupție și o încredere minimă în politicieni. Atunci au apărut două partide care au întors lucrurile pe dos. Primul se numește “Afaceri Publice” și e condus de Radek John, un jurnalist de investigații. În loc de ideologie, are ca scopuri lupta împotriva corupției și transparența.

Celălalt e TOP 09 (Tradiție Responsabilitate Prosperitate), înființat cu puțin timp înaintea alegerilor de o aripă reformistă a unui partid de dreapta. TOP 09 s-a mișcat rapid, a avut o campanie foarte bună pe Internet și a devenit un model de transparență. Dar marele salt a avut loc când l-au convins pe cel mai iubit dintre politicienii cehi să-i fie lider – ministrul de externe Karel Schwarzenberg. La alegerile din 2010, TOP 09 a luat 16,7%, iar “Afaceri Publice” 10,9%. Cele două partide sunt acum în coaliția de guvernare, alături de un alt partid de dreapta.

Aripa reformistă cu trei pene

Soluția cehilor a fost schimbarea radicală – n-au mai făcut partide după regulile clasice. Dar cele două nu ar fi reușit fără niște lideri puternici. Românii care puneau la cale Noul Partid au dezbătut intens soluțiile cehilor și au realizat că, pe lângă principii și competențe, au nevoie și ei de o locomotivă. De un lider.

Aproape toți s-au gândit la Monica Macovei, Cristian Preda și Sever Voinescu, cei trei reformiști din PDL. Dar popularitatea lor nu e tocmai ridicată. De exemplu, în sondajul din februarie al lui Dâncu, nici unul nu apărea printre răspunsurile la întrebarea “Cine credeți că ar trebui să fie următorul Prim-Ministru al României?”. Apăreau, în schimb, nume ca Gigi Becali sau Dan Diaconescu.

L-am sunat pe Sever Voinescu, un deputat de 42 de ani, și l-am întrebat dacă își dă seama că e locomotiva pe care o așteaptă fantoma Noului Partid. “Știu”, mi-a răspuns. “Am discutat și eu cu mulți. Dar pentru mine, în momentul de față, preocuparea politică principală e o cale de relansare a PDL.”

“Ce se întâmplă cu partidul, domnilor?”

După ce au scris tot felul de analize despre noul partid, editorialiștii au făcut un pas în spate. Era rândul membrilor să decidă, democratic, în ce direcție o va lua mișcarea. Dar lumea a tăcut. Doar câțiva s-au mai mișcat, au format un “grup de inițiativă”, s-au întâlnit de câteva ori și au elaborat un fel de statut al partidului.

Asta i-a speriat definitiv pe ceilalți, care numai de documente scorțoase n-aveau chef. Ultimul mesaj de pe grupul “Direcția nouă în politica românească” e acesta: “Ce se intampla cu partidul domnilor? Cand am dat sfaturi ati spus ca sunt prea tanar si nu inteleg politichia cum “trebe”. Aroganta voastra va fost fatala. Acum nu va ramane decat sa comentati ce spun ziarele. Unde sunt “liderii cu experienta” care organizau comitete si comisii in timp ce ignorau sfaturile unui tanar? Desigur, ma astept sa argumentati ca poporul e devina ca nu va intelege ideiile.”

În concluzie, sunt șanse slabe să apară în curând un partid al integrității, împins de o mișcare populară și tras de un lider carismatic. Dar strădania celor care au încercat nu e în zadar – discuțiile lor sunt o mană cerească pentru “Partidele Poporului”, a căror apariție e așteptată în următoarea perioadă. Chiar și partidele parlamentare pot ciuguli mesaje care să sune reformist, în care să se îmbrace pentru alegeri.

Fabuloasa viaţă a unei cercetătoare din România

Acum o lună a început un curs de manele la Conservator. Între etnomuzicologii care explicau savant impactul social al manelei s-a remarcat o femeie cu părul blond și un colier mare și roșu la gât, care povestea cu entuziasm despre dansul din buric, în timp ce-și mișca mâinile pe ritmuri turcești. Abia când s-a ridicat și a început să meargă poticnit mi-am dat seama că are 80 de ani.

“Spinarea mea e făcută praf! Combinația de dans cu tras la armă e foarte bună pentru o șiră a spinării care nu mai e decât morală”, mi-a spus mai târziu, când aveam deja ochii mari și în cap îmi rulau vreo trei filme care s-ar putea face despre viața ei.

Anca Giurchescu locuiește într-un apartament cu mobilă veche dintr-o vilă din București. Tocmai s-a întors de la Trondheim, încântată că a predat știința dansului în fața a 60 de studenți pasionați și bine pregătiți. Face o cafea, închide laptopul, se așează la masa grea din sufragerie și povestește cum a ajuns să fie străină în România.

S-a născut într-o familie de ardeleni. Bunicul din partea mamei era Nicolae Mircea, cel care a înființat Caru’ cu Bere în 1899. Tatăl era inginer la Gaz Metan, locuia la Mediaș și a cumpărat o fermă de cinci hectare la Copșa Mică. Când au venit comuniștii, i-au confiscat-o și au construit pe terenul ei. După ’89, autoritățile i-au spus  că, deși avea doar 5 ha, tot centrul orașului e construit pe locul fermei. Nu pot să-i dea înapoi decât casa, care între timp s-a transformat în biserică.

Din clasa a doua a plecat la Sibiu, unde a prins cedarea Ardealului, când toată Universitatea din Cluj s-a mutat aici. Atunci s-a împrietenit cu Dorly, fata lui Lucian Blaga. “Am crescut în familia lor. Atunci Blaga stătea foarte izolat într-o cameră și când termina venea la noi și ne zicea: «hai să vă citesc». Dup-aia am aflat că teoria lui era că, dacă copiii ascultă și le place, înseamnă că ce a scris are un sens. Dacă la 12 ani trăiești într-o asemenea atmosferă, e clar că-ți rămâne ceva.”

„Trăgeam la armă, avea vreo opt kile”

Când tatăl a fost făcut director la centrala de gaz metan s-au mutat la București. “Am făcut Educație Fizică, deși mama voia să fac Medicină. M-am îndrăgostit de ICEF și de dansul ritmic.” Atunci se căutau trăgătoare, pentru că echipa României de tir avea numai bărbați. Au căutat printre studentele la sport.

“Am avut talent. Într-un an de zile am început să trag în echipe, am fost la Metalul, la Progresul. La un moment dat, am fost vândută pe o motocicletă de la o echipă la alta. Am fost campioană națională de mai multe ori – trăgeam la o armă, avea vreo opt kile. Era să ies campioană europeană, dar am ieșit pe locul III. La echipe am ieșit primii!”

După un an, eram pe tabloul de onoare când m-au chemat pur și simplu într-o ședință ca să mă dea afară fără nici un motiv: «origine nesănătoasă». Pe vremea aia erau norme și la facultăți – să facem curățenie din burghezie. Și m-au dat afară o dată, am revenit la seral. M-au mai dat o dată afară și încă o dată. Deci am terminat nenorocita asta de facultate în 10 ani.”

“Făceam transformatoare. Și în restul timpului citeam.”

După ce a au dat-o afară din sport, tatăl a sfătuit-o să nu se facă funcționară, ci să pornească de la munca de jos. “În timpul ăsta am fost muncitoare – am lucrat la Electrotehnica, o fabrică de aparate electrice. Am ajuns ajustor mecanic de mecanică fină, categorie 5. Nu m-am dus la bobinaj, că erau prea multe femei și alea se certau. Lucram la transformatoare, eram singura femeie între 20 de bărbați. Făceam transformatoare. Și în restul timpului citeam.

Odată, la Ateneu, la un concert, am observat că o doamnă de lângă mine se tot foiește și am realizat că eu miroseam. Că mă spălam cu apă de la strung – și-mi intraseră toată murdăria și mirosul ăla metalic. D-asta am și mâinile astea așa frumoase.”

Atunci tocmai se înființase Instutul de Etnografie și Folclor, iar la sfatul unei mătuși s-a angajat la secția de cercetare de dans. A citit un teanc de cărți despre asta și a pornit să facă cercetări de teren, să culeagă dansuri.

“Vorbeam o limbă cu țăranii, alta cu politicienii, alta cu familia”

“În timpul comunismului, toată cercetarea de dans era un fel de suport pentru mișcarea de amatori, pentru marile ansambluri. Noi, de la institut, ofeream material original, autentic, ca să fie după aia prelucrat pentru scenă pentru festivaluri. Era o încercare de a ocupa tot timpul liber al oamenilor și de a folosi toate lucrurile acestea frumoase ca un fel de împachetare a ideilor politice. Aici a murit jocul satului, pentru că oamenii în loc să joace la jocul satului, să joace ei liber – veneau și făceau repetiții.

Înainte era așa: una gândeai, una spuneai și a treia făceai. Ajunsesem să fim atât de buni actori, să jonglăm cu limbajul. De-asta eram un bun cercetător pe teren: vorbeam o limbă cu țăranii, alta cu politicienii, alta cu familia. Și mai era una pe care nici nu o spuneam, nu avea voce ce gândeam eu. Această minciună continuă e îngrozitoare. Te formează cumva.”

Cu toate astea, e pasionată de etnocoreologie – știința dansului tradițional. În 1962, a făcut parte din grupul de lucru al Consiliul Internațional de Muzică Populară care a pus bazele științei.  “Am încercat să descoperim o gramatică – dacă dansul se danseaza înseamnă că are o structură, are o gramatică: Cum fac oamenii când dansează? Noi lucram pe dans, cei din Vest vorbeau despre oamenii care dansează, despre funcția dansului, cum poți prin dans să cunoști o societate.”

Atunci a început să privească mai atent oamenii care dansau și nu doar dansul în sine. Tot așa s-a interesat de cultura țiganilor. “Pe vremea aia nu te ocupai de țigan. Ne ocupam doar în măsura în care erau muzicanți. Care e tradiția lor? Care este viața lor la marginea unui sat? De asta nu m-ar fi lăsat să mă ocup.” Până la urmă a ajuns să-i studieze, dar ca să ajungă acolo a trecut printr-un exil de 11 ani.

„Unde ți-e paltonul? Nu ne mai întoarcem.”

„Am plecat în ’79. Soțul meu punea în scenă cu Teatrul de Comedie într-un turneu în Danemarca. Deci el era în Danemarca, iar fata mea a reușit să capete o viză de turist în Suedia.”  În mod normal, nu i-ar fi lăsat să plece în același timp, dar era haosul de dinaintea unui congres PCR, așa că a plecat și ea la un seminar la Belfast.

“După vreo două zile de seminar, am dat telefon și am vorbit cu soțul meu, care mi-a zis : «Vino la premieră. Vino să vezi spectacolul!» Când am ajuns acolo, primul lucru pe care m-a întrebat a fost : «Unde ți-e paltonul?». L-am întrebat: «Păi de ce?» Era noiembrie atunci. Mi-a zis: «Nu ne mai întoarcem.» Ai impresia că ți se umflă capul. E sentimentul că mori, să accepți că mori pentru o lume și ai sau nu ai șansă ca să mai renaști în altă parte.

Au fost zile întregi când eram absolut singură, nu știam limba, nu aveam pe nimeni… și intram în Biblioteca Regală dimineața și mă întorceam seara. A fost o perioadă de acumulare extraordinară, chit că o făceam la 50 de ani când trebuia să o fac la 20. Cât am fost plecată din țară am tot ținut conferințe la universități mari: am fost la Harvard, la Cornwell, la Berkley, la UCL, la Stanford, în multe locuri. Cercetare nu făceam, dar încercam să pun materialul românesc într-un context teoretic”

“Bucureștiul era ca un bazar. Te duceai să cumperi carne și te întorceai cu pantofi”

Imediat după revoluție, a revenit în România și s-a trezit că se simte un străin în propria țară. “Româna s-a schimbat imens. Străin în Danemarca – da, logic. În schimb, nu credeam că o să fiu străină în România. M-a șocat că Bucureștiul era ca un bazar. Te duceai să cumperi carne și te întorceai cu pantofi.”

Însă tot haosul ăsta avea ceva fermecător. “Întâlnirea mea cu manelele e de toată minunea! Sindicatul Șoferilor a trimis o grupare de 30 de inși să facă un curs de democrație în Danemarca, iar eu am fost traducător. Stăteam lângă șofer – cum intram în autuboz, cum auzeam o muzică ce-mi se părea străină. Am ascultat zile întregi aceste manele care mie mi se păreau străine ca intonație și foarte agresive în text. Râdeam de nu mai puteam, erau ușor pornografice, dar foarte amuzante, despre viața țiganilor în special.

La 60 de ani, a pornit din nou să facă cercetări de teren – a studiat relațiile dintre români și maghiari, apoi comunități țigănești. “Ca apoi să vorbesc cu Speranța Rădulescu – ea a zis hai să ne ocupăm de manele. Spunea că are nevoie de cineva care să se ocupe de dans: Și i-am zis: «Cum să nu? Că eu cu țiganii mei sunt acolo!»”

„Același om poate să se uite la manele și să asculte Bach”

Așa a ajuns să țină cursul de manele de la Conservator. “Același om care poate să aibă credință și superstiții, dar să fie foarte modern altcumva, același om poate să se uite la manele și să asculte Bach. Eu lucram la manele și ascultam muzică preclasică.”

Anca Giurchescu vede societatea ca pe un vârtej în plină schimbare: „Te duci la un disco și dansează techno și rap, iar la 12 noaptea fac pauză și dansează învârtita.” Iar curiozitatea pare să-i sporească cu fiecare minut. Săptămâna asta o să meargă la clubul de lux-manele Million Dollars să vadă care-i ultimul răcnet în cea mai hulită muzică din România.

Un sătean din Ceatalchioi și-a construit casa pe o limbă de pământ în mijlocul apelor care au rămas pe terenul lui după inundațiile din vara trecută. Șomer, rămas fără culturi, Nicolae Bălan a ajuns să fie braconier la el în grădină, pescuind noaptea cu plasele ca să aibă ce mânca.

Ceatalchioi e un sat la doar 12 km nord de Tulcea. Ca să ajungi acolo, trebuie să treci Dunărea cu bacul, apoi să mergi cu o mașină de teren pe un dig, printr-o pădure plină de copaci prăbușiți și înecați în apă. Așezarea cu vreo 400 de oameni de pe malul șerpuit al brațului Chilia e înconjurată de diguri ca o fortăreață.

În locul ăsta a vrut Ceaușescu să facă agricultură. A secat bălțile și a ridicat diguri, apoi a adus oameni din toată țara să pună porumb în cel mai tânăr pământ al Europei. Vara trecută, Dunărea a spart digul și a umplut satul ca pe o căldare. 80 de case s-au prăbușit, iar terenurile agricole au devenit iar bălți și mocirle. Aici l-am găsit pe Nicolae Bălan, tăind lemne pe malul apei, în fața casei. La doi metri de el e o barcă gonflabilă cu care ajunge la uliță. Lângă ea înoată un cârd de gâște. Pare că tocmai a venit apa și i-a inundat casa. Dar inundația a fost acum un an, iar casa e tocmai construită.

“Eram tractorist, aram pământurile. Acuma, pământurile-s sub apă”

“Bălan Nicolae, cel mai inundat din sat”, se recomandă. Are 42 de ani, poartă o geacă marca „Munhen”, are pe cap o bască și ține mâinile la spate când i se fac poze. Bălan e din Bacău, dar a lucrat 18 ani ca tractorist prin Deltă și a ajuns să se stabilească în Ceatalchioi. Când s-au restructurat posturile a primit ajutor de șomaj, apoi ajutor social, apoi nimic, pentru că primăria nu mai avea fonduri. Îi rămâneau, însă, terenul agricol din spatele casei și dreptul de a pescui. Inundația din iunie 2010 i-a acoperit culturile cu un lac plin de pește. Iar o ordonanță guvernamentală adoptată la începutul anului îi interzice să pescuiască la el în grădină.

„Eram tractorist, aram pământurile. Acuma, pământurile-s sub apă. La mine a venit primul. Eram la muncă. Vine soția lu’ șefu’ și zice «Băi băiatule, a intrat apa la tine-n casă!». Când vin, apa era pe la geam. Băiatu‘ ăsta mic se plimba cu un cauciuc de mașină, trăgea cu două scânduri la rame (vâsle). L-am luat repede și am scos ce-am putut din casă. Pe urmă am plecat la muncă înapoi. Am venit mai pe seară să scot găinile. Găinile pluteau toate prin apă, care înecate, care pe gard, care în copac. În două-trei zile a căzut jos casa, s-a înmuiat și-a căzut, că a fost făcută din chirpici.”

Așa s-a întâmplat cu zeci de case din satul acoperit de apă. Unii săteni au plecat, alții s-au instalat în corturi pe dig. Bălan s-a mutat cu cei doi copii și ce-a scos din casă într-un cort turistic de patru persoane.

Cum faci o casă în mijlocul lacului

“Eram în cort pe dig ca țiganii cu căruța, cu ceaune, aragaz, tot am scos. Băiatul mare s-a îmbolnăvit atunci la cap, avea tumoare, l-am operat la București. Acuma e la soacră-mea în gazdă, la liceu la Tulcea. Pe ăla mic l-a luat maică-sa cu ea în Italia, nu mai știu nimic de el, nici nu m-a mai sunat.”

Atunci a venit în vizită prim-ministrul Boc cu șalupa, iar televiziunile au filmat acoperișuri care ieșeau din apă și săteni care se plimbau cu bărcile pe uliță. Ajutorul de la stat a venit: cei cu casele căzute au primit materiale de construcții de vreo 7.500 euro și un plan de casă cu două camere. Când apele au început să scadă, s-au pus pe treabă. Dar pe terenul lui Bălan a rămas un lac.

Primăria i-a oferit la schimb un teren de 500mp în altă arte. Dar pentru asta trebuia să cedeze terenul lui de 3000mp și să mute stâlpul de curent, treabă pentru care îi trebuiau 1400 lei.

După vreo patru luni, s-a mutat din cort în gazdă la un sătean și a hotărât să se apuce de casă pe terenul propriu. Singurul petec disponibil era un fel de insulă, unde puteai să ajungi cu barca din stradă sau prin grădina vecinului, pe o fâșie de noroi.

„Eu trebuia să mă apuc de construcție pentru că cimentul avea valabilitate trei luni de zile și se strica, se întărea. Am stat până m-a mai ajutat biserica cu niște bani să mă apuc de treabă. N-am mai așteptat să văd dacă se aprobă, era iarna deja. Am turnat repede betonu‘, au mai sărit niște băieți de-aici, din sat, m-au ajutat, și uitați că am terminat.”

“Dau statul în judecată și cer cetățenie ucrainiană!”

Casa e scoasă parcă dintr-un joc de Monopoly pe care cineva a vărsat un pahar de apă. Are două camere mobilate din banii bisericii și-o bucătărie cu sobă de lemne. Bălan privește prin geamul termopan la balta din spatele casei și oftează: “De pescuit nu te lasă legea să pescuiești decât cu două undiți. Dacă pui o setcă te prinde și te amendează, ți-o ia și pe aia.”

În timp ce-mi spune asta pe un ton domol, intră în casă vecinul lui și începe să tune: “Dau statul în judecată și cer cetățenie ucrainiană! N-am încotro. Mă mut la Izmail! Noi, pescarii, ne întâlnim pe Dunăre și discutăm. Știu cum e acolo!“ Constantin Teodoru, un pensionar de 61 de ani, spune că după inundații a ieșit la pescuit pe terenul lui inundat și au apărut imediat un elicopter și două șalupe după el. După ce mai discutăm o vreme, recunoaște că el și vecinul pescuiesc în continuare.

“Fac braconaj la mine-n grădină!”

„Din banii pe care mi i-a dat biserica jumate i-am dat pe materiale, jumate pe scule de pescuit. Mă duc noaptea și pun scule, iar dimineața, până să se lumineze, mă duc și le scot. Fac braconaj la mine-n grădină! La Dunăre ne aleargă cu șalupele, nu se pune problema să mergem.”

Teoretic, ceatalchioienii sunt săraci lipiți pământului. Practic, nu moare nimeni de foame. La birtul satului, mai toți ne-ntreabă dacă vrem niște pește. Și fiecare are câte o teorie despre cum trebuiau sparte digurile ca să nu vină apa direct peste case. Preotul îmi recomandă să-l întreb pe Daniel Paltenie, un tânăr care și-a luat licența în geografie la Constanța cu o lucrare despre Ceatalchioi și a lucrat o vreme la primărie.

Paltenie stă în celălalt capăt al satului, într-o baracă pentru sinistrați lângă o casă în construcție. După ce li s-a dărâmat casa și au primit materiale, el și tatăl lui au mai pus ceva cărămizi și au făcut o casă mai mare, cu etaj și mansardă, cococață pe niște piloni de beton. Tânărul explică ce s-a întâmplat și scrijelește cu o piatră pe pervaz felul în care comuniștii au secat bălțile de aici la începutul anilor ’80.

“În grădină la vecinu’, dai două rânduri de hârleț și gata fântâna”

După căderea comunismului, digurile n-au mai fost întreținute. La un cot, Dunărea a tot mușcat din malul românesc până a ajuns la dig și l-a rupt. Acum, peisajul din Ceatalchioi a revenit la cel de acum 40 de ani. Asta înseamnă că agricultura n-o să-și revină pur și simplu. “Acum, pânza freatică s-a ridicat foarte mult și nu mai e influențată doar de Dunăre. În grădină la vecinu’, dai două rânduri de hârleț și gata fântâna.”

Ce-o să se întâmple, atunci, cu Ceatalchioiul? Satul a fost fondat la sfârșitul secolului 19 de haholi, un soi de ucrainieni. De atunci, a fost colonizat de două ori cu români din toată țara: o dată pentru pescuit, după Războiul de Independență, și încă o dată pentru agricultură, în comunism. Ambele activități sunt acum foarte incerte, într-un sat unde doar 10% sunt angajați.

“Singura soluție să se ridice un pic ar fi să ne creeze puțină infrastructură, ceva urme de civilizație – un drum ca lumea, alimentare cu apă. Să poți oferi unor eventuali turiști niște condiții minime de confort”, spune Paltenie. Dar, plimbându-te pe ulițele satului, vezi cum lângă mai toate casele tradiționale pescărești care au scăpat de apă se ridică paralelipipede din bolțarii statului.

La Conservator se ține un curs de manele. Cinci cercetători care au studiat fenomenul se încăpățânează să nu-l vadă ca pe un „atentat asupra culturii naționale”. Ei spun că maneaua e un liant cu trecutul țării, o formă de rezistență la folclorul comunist și un produs al globalizării. Cum s-a ajuns de la campaniile anti-manele la studiul științific?

La avizierul Conservatorului din București, printre postere cu concerte de muzică clasică, e un afiș care anunță seria de cursuri “Maneaua ca fenomen, maneaua ca obiect de dezbatere publică”. “Toți cei interesați de subiect sunt bineveniți”, scrie în josul afișului. Așa că vineri, la ora 12, intru în Conservator și întreb paznicul unde e cursul de manele. Ridică o sprânceană, dar îmi răspunde: “în sala Dinu Lipatti”.

Deschid o ușă cu vitralii înflorate, dau la o parte perdeaua grea ca o cortină de teatru și intru în sala proaspăt renovată, cu portretul lui Dinu Lipatti pe perete. Pare să se desfășoare un curs obișnuit: vreo 30 de tineri ascultă ce spun cinci profesori și iau notițe. Dar pe tabla cu portativ nu e desenată nici o notă, iar proiectorul așezat pe un pian negru aruncă pe perete un clip cu Nicolae Guță.

Aici nu înveți să cânți manele. Cursul a fost organizat de Universitatea Națională de Muzică și Muzeul Țăranului ca să vină cu o perspectivă sociologică, științifică, asupra fenomenului numit de unii “manelizarea culturii” și de alții “muzică mișto”. Cinci etnomuzicologi și cercetători au mers pe teren, la nunți cu manele, au făcut interviuri cu lăutari și dansatoare și s-au întors cu teorii despre ce înseamnă ele. Ocazia să le împărtășească cu alții a venit când fundația culturală austriacă “Erste” s-a oferit să finanțeze cursuri pe teme tabu, iar proiectul lor a fost printre câștigători.

«Maneaua e un liant cu trecutul țării»

Cursul debutează cu ideea că multe dintre contrastele din societatea românească sunt vizibile în manele. Astăzi, în goana după integrare europeană, mulți români ar fi bucuroși să bage sub preș componentele orientale din trecutul țării. Astfel, maneaua vine ca un liant cu trecutul oriental. Etnomuzicologul Costin Moisil povestește ce a rămas din muzica fanarioților: “Când venea domnul fanariot își aducea cu el un cântăreț de muzică otomană, dar și boierii de rang mare au învățat să cânte. Muzica orientală n-a dispărut cu epoca fanariotă. Boierii care au învățat piesele otomane au continuat să le cânte. Lăutarii au continuat să meargă către Istanbul în întreg secolul 19.”

Deși în secolul 20 tendința a fost de europenizare, Orientul și-a păstrat o influență asupra muzicilor rurale. „Noi, cu vreo 15-20 de ani în urmă, am putut să culegem asemenea melodii din repertoriul unui muzician din zona Botoșaniului – o muzică pe care o considerăm post-fanariotă”, spune etnomuzicologul Speranța Rădulescu.

«Maneaua e rezistență la folclorul comunist»

„Europenizarea cea mai masivă a fost introdusă de intervenția folclorizării din regimul comunist – transformarea muzicilor de tradiție orală în produse de propagandă care au exclus deliberat orice aluzii la un trecut balcanic. Folclorul „autentic” era simbolul sonor al societății comuniste. Apariția manelei poate fi considerată expresia opoziției oamenilor simpli față de rigiditatea și falsitatea exprimate prin simbolul sonor al statului național-comunist”, continuă Speranța Rădulescu.

Romii nu au putut fi excluși din ansamblurile folclorice, pentru că erau instrumentiști foarte buni, dar existența lor era trecută sub tăcere. „Când țiganii trebuiau să apară într-un spectacol sau în fața străinilor, nouă ni s-a cerut să îi machiem. Nici o formație de romi nu a fost prezentă la festivalurile naționale, cum erau ungurii sau sârbii”, povestește etnocoreologul Anca Giurchescu.

«Maneaua încearcă o reconstrucție națională»

După ‘89, când au izbucnit din nou manelele, romii le-au folosit ca pe un simbol de vizibilitate. “La început, manelele au fost pornografice, descriind în termeni prozaici, dar sugestivi, viața reală a romilor. Ca și cum ar vrea să spună «Suntem aici!»”, spune Giurchescu. Dar romii nu au folosit asta pentru a se delimita de români.

“Comentariile de pe Internet se referă adesea la faptul că și țiganii, și românii ascultă manele, dansează pe ele și doresc să le aibă la chefuri. Deci și țiganii, și românii împărtășesc un element identitar care până de curând îi separa.” spune Costin Moisil și, ca să ilustreze teoria, pune pe laptop maneaua “Made in Romania” de Ionuț Cercel cu versurile “Nu contează cine ești / sau ce limbă vorbești / asta e țara ta / România. // Chiar dacă ești moldovean, ardelean sau țigan / suntem made in Romania.”

Deci, concluzionează Moisil, “maneaua poate fi văzută și ca o încercare de reconstrucție națională, care ține cont de existența romilor”.

«Maneaua e un produs al globalizării»

Maneliștii nu împrumută doar din melodiile orientale. “În foarte multe manele, există aluzii la muzicile de tradiție orală din România. În altele predomină elementele occidentalizante, care fac trimitere la pop culture-ul american. Toate cele trei elemente sunt prezente: orientalizante, occidentalizante și locale”, spune Speranța Rădulescu.

Plângere penală pentru trădare

Un asemenea tur de forță prin simbolistica manelelor nu putea să lase indiferenți apărătorii „culturii adevărate”. Primul curs nu s-a putut ține la Conservator, din cauza unui profesor care susținea că manelele au conexiuni cu mișcarea teroristă Al-Qaida. Conferențiarul Șerban Nichifor a făcut și o plângere penală pentru trădare împotriva rectorului Universității Naționale de Muzică, care ar fi permis „desfășurarea unor vădite acțiuni dușmănoase împotriva siguranței statului”. Nici televiziunile nu au stat indiferente. Un reporter TV a descins cu camera ascunsă la cursul de manele, apoi a susținut că Florin Salam a ajuns profesor la Conservator. Cu puțin efort, ne putem imagina că Dinu Lipatti însuși ține mâna la tâmplă în tablou din cauza unei migrene provocate de manele.

Cu toate astea, manelele încep să fie acceptate de societate. Recent, o petrecere cu maneliști din Ferentari a strâns la Centrul Național al Dansului peste o sută de tineri urbani, care au petrecut până spre dimineață. Goran Bregovic tocmai și-a anunțat colaborarea cu Florin Salam. Astfel că organizatoarele au fost surprinse să constate că au cursanți mulți și „pașnici”.

Cursant: „Mă, oameni buni, eu nu m-am născut lângă Operă!”

Cei mai mulți oameni din public sunt tineri care studiază științe sociale. Pe cei câțiva studenți la Conservator îi recunoști prin caietele cu portativ. Cel mai activ participant e un doctorand cu alura de „premiantul clasei”: „Oamenii mă tot întreabă de ce ascult manele, că am făcut facultate, ar trebui să fiu cult. Și eu le spun «Mă, oameni buni, eu nu m-am născut lângă Operă, sunt din Slatina și stau în Pantelimon!».”

O profesoară de gimnaziu s-a învoit de la școală ca să vină la cursul de manele. Susține că a prevăzut încă de acum câțiva ani declinul lor, ba chiar a scris lucrarea „Manelele – încotro?”. Am mai găsit în public de o tânără care și-a dat licența în decodarea versurilor manelelor, trei doctoranzi care studiază manelele și încă 3 studenți care vor să facă observație sociologică pe ceilalți participanți.

Ocazia va veni vineri seara, când o delegație de cursanți în manele are o masă rezervată la un restaurant unde o să cânte Vali Vijelie.

Capitala României e descrisă, de cele mai multe ori, ca o junglă plină de oameni dușmănoși, stresați și sălbăticiți. Dacă te uiți pe stradă poți trage concluzia că iubești doar când cumperi ciocolată, dai SMS-uri sau montezi mobilă. Așa că, atunci când am început să văd inimile anonime, a fost ca o întâlnire de gradul III cu extratereștri. Inimi peste tot – printre mașini parcate pe trotuar, lângă tomberoane, pe clădiri care stăteau să cadă, pe blocuri înnegrite.

Contrastul era așa de mare încât mă așteptam ca toată lumea să fie intrigată. Am început să-mi întreb cunoscuții ce cred despre ele. Toți treceau zilnic pe lângă inimi. Aproape nimeni nu le-a observat.

“Am descoperit Bucureștiul pe calea ♥”

Le-a observat, însă, o franțuzoaică. Émilie Fèvre e un fotograf de 24 de ani din Lyon, care studiază terapia prin artă. În 2009 a venit în România pentru un master de un an la Universitatea Națională de Arte și a ajuns să cunoască Bucureștiul urmărind inimile.

“Le-am văzut prima oară în toamna lui 2009. Mă tot plimbam pe străzi și pozam case vechi când am văzut o inimă, apoi două… pe pereți, tomberoane, panouri, mașini. Uneori ascunse, alteori nu. Am ajuns să le caut în toate locurile în care mergeam, să fiu obsedată de ele. Urmăream cum creatorul de inimi desenează orașul, îi descopeream universul, locurile unde-i place să meargă, starea lui.”

Émilie avea deja sute de poze cu inimile când cineva i-a propus să facă o expoziție la Institutul Francez. Cu o săptămână înainte de vernisaj, l-a întâlnit pe creatorul de inimi și au mers împreună prin oraș, desenând pe pereți. Au făcut expoziția “E+A = ♥”, 200 de poze aranjate într-un mozaic. “Pentru mine, expoziția a reflectat o întâlnire și o experiență în care am descoperit Bucureștiul pe calea ♥”, îmi spune franțuzoaica. Nu-mi rămâne decât să mă întâlnesc și eu cu cel care a vandalizat orașul cu inimile lui.

Balet cu inimi pe Lipscani

Reușesc să-l contactez prin niște prieteni, apoi pe Facebook, apoi la telefon. În noaptea de Dragobete, ne întâlnim într-un apartament din Centrul Istoric. Are în jur de 30 de ani, e înalt și poartă o geacă neagră strânsă peste un hanorac gri. În buzunarul stâng are capace de spray subțiri, în buzunarul drept groase. Bagajul e o gentuță de vinilin plină cu spray-uri. Roșii, roz și verzi. Le agită pe toate, să nu facă zgomot la locul faptei. Ieșim în frigul uscat din stradă.

Ne însoțește câinele lui, un tomberonez mare și atletic, din cale-afară de deștept, cu care vorbește și se înțelege aproape miraculos. Eu va trebui să țin de șase și să conduc mașina.

Pornim pe strada Covaci. El aruncă o privire în susul străzii, apoi scoate un spray din geantă, se apropie de o poartă și începe să deseneze. Nu se grăbește, revine de două ori să întărească liniile. În 15 secunde apare o inimă verde de doi metri, cu aură de sfânt și aripi de înger. Nu mai simt frigul de afară. Apoi desenează o inimă pe un tomberon mare, în timp ce înăuntru un vagabond scormonește după mâncare. Cotim spre Lipscaniul plin de oameni și el începe să facă inimi fără să se mai ascundă.

Atmosfera e ireală, ca într-un film. Am senzația că dansăm între ziduri în timp ce oamenii plutesc zâmbind pe lângă noi. Omul cu inimile le zâmbește înapoi, salută moșii, vorbește cu străinii și cu câinii vagabonzi. Un grup de fete cască niște ochi mari când văd vandalul, dar se relaxează și încep să chicotească atunci când văd ce desenează. O bătrână într-o haină lungă de blană trece pe lângă și rămâne încremenită cu gura în formă de O, ca o soprană în apogeul piesei. Alții se uită cu colțul ochilor. Nimeni nu protestează.

Mi se pare că aud o melodie, dar e numai vântul tăios care viscolește zăpada. „Asta-i cea mai bună vreme!” îmi spune trecând pe lângă Banca Națională. „Când e viscol oamenii nu se uită la tine, se grăbesc cu ochii-n pământ. Și mai poți și să te dai pe zăpadă!”

“Nu trebuie să fii Rahan sau Tarzan ca să faci asta!”

Ajungem la mașina mea și începem să rulăm motorizat. El stă în dreapta, cu câinele ghemuit la picioare și geanta cu spray-uri lângă schimbătorul de viteze, privind după locuri bune de îninimat. “Am dat câteva sute de inimi în București și încă pe atâtea în țară. Pe prima am făcut-o prin 2007, în București. Apoi am plecat într-o călătorie prin 14 orașe din țară și am dat peste tot. Era o perioadă în care doar veneam în vizită iarna prin București și foarte mulți prieteni mi-au spus că, în drumul lor spre serviciu, prindeau un good vibe de dimineață generat gratuit doar de niște inimi pe pereți.”

Opresc mașina undeva pe lângă Patriarhie, unde e un panou imens de tablă pe care trebuia să fie o reclamă, dar e gol ca o conservă de pește. El coboară, se cațără pe gard, sare pe marginea panoului și desenează o inimă roșie cât el de mare. “Când eram mic, mă urcam în pomi foarte mult. Dacă ești foarte prezent și atent la soluțiile pe care le ai în jur, sunt diverse trepte create de natură și natura omului. Construcții, copaci, garduri. Nu trebuie să fii Rahan sau Tarzan ca să faci asta, trebuie doar să ridici piciorul și să fii atent acolo ce faci. Dar oamenii se super sperie de exercițiu, s-au îndepărtat de sport, cățărat, făcut roata…”

În parcul Sebastian desenează câte o “aripă” de inimă pe stâlpii de la intrare. Când intri în parc, trebuie să treci prin inimă. Asta nu-i o formă obișnuită de graffiti. Grafferii își scriu numele peste tot, chiar și desenele complicate sunt de multe ori inițialele găștii din care fac parte. Inimile sunt pur și simplu acolo. “Mi-a plăcut tare stilul ăsta de a expune informația fără semnătură, fără nume, ego. Nu se referă la nimeni, se referă la toată lumea. Mi se pare important ca toți călătorii să observe o inimă care nu are nici un Vasile + Maricica în interior și care-l provoacă să se gândească la iubire.”

Așa că oamenii nu fac nimic împotriva ilegalității care se petrece la doi pași de ei. “E foarte la liber, e incredibil! Când te văd că desenezi în fața lor ziua pe stradă o inimă cât ei de mare se blochează. Ei devin mai buni în momentul ăla. Devin toleranți cu toată mâzgâleala pe pereți.”

“Natura desenului e atât de pacifistă încât polițiștii vin lângă tine și spun că le place”

Până și poliția intră în hora dragostei. “Natura desenului e atât de pacifistă încât polițiștii vin lângă tine și spun că le place, dar lucrează la poliție și trebuie să aplice legea. Mi s-a întâmplat de vreo două ori. Eu aveam un sac de insigne cu inimi, le-am dat câte una, am stat cu ei la povești. Mi-au dat amenda de 1 milion și au plecat fericiți acasă. Era o noapte euforică în care dădusem peste 100 de inimi.”

Legea străzii | Poliția nu e o mare problemă pentru grafferii din București.

Sunt puține patrule în comparație cu alte capitale, polițiștii nu sunt prea violenți, iar amenda e mică (poți să scapi cu 100 de lei). În timp ce e cățărat pe un panou de pe malul Dâmboviței, o mașină de poliție trece încet pe lângă creatorul de inimi. Nu oprește. În alte dăți s-a întâmplat să treacă și trei mașini, să-l vadă, dar să-l lase-n pace cu inimile lui. //

Continuăm să împodobim panouri publicitare lăsate goale de criza economică și finalul sărbătorilor de iarnă. “Omul nu mai vede o reclamă la Nivea, vede un panou gol cu ditamai inima pe el. Iarăși îi bucură asta. Se deschide mai mult spre a vedea care-i treaba. Care-i filmul tău, tu ce zici?”

“Mâine, câteva mii de oameni vor fi fericiți pe gratis!”

În noaptea de Dragobete desenăm vreo 20 de inimi. Printre ele facem tot felul de vizite, intrăm prin cluburi și apartamente ale prietenilor lui, unde stăm puțin înainte să plonjăm înapoi în stradă. Dăm peste un tip care se juca pe PlayStation un simulator de graffiti. În timp ce sunam la interfon, îi desenam  o inimă pe fațada blocului.

Conduc prin oraș, din boxe sună Nine Inch Nails, iar el îmi povestește cum amestecă  clei cu praf de marmură, îl toarnă în matrițe și face insigne roșii cu inimi pe care le dă gratis la toată lumea. Nu pot sa-mi dau seama unde sunt și unde merg, trebuie să-mi zică el stânga-dreapta la fiecare intersecție. Capul îmi vâjâie de dragoste pentru tot universul.

„Putem împrăștia iubire necondiționată tuturor, aia e schema. Mâine, câteva mii de oameni vor fi fericiți pe gratis”, spune omul care a umplut Bucureștiul de inimi, după care trage un chiot de bucurie: „Uiaaa!”

A doua zi, cunoscuții care susțineau că n-au văzut nici o inimă au început să mă sune și să-mi spună: «Văd inimi peste tot, mă urmăresc prin oraș! Am una chiar în fața blocului!»

În Centrul Istoric din București au răsărit în ultimii ani 150 de cluburi. S-a scris despre el că e o zonă devastată, plină de rechini imobiliari, funcționari incompetenți, țepari, muncitori care nu fac nimic și cocalari care se plimbă toată săptămâna prin cluburi de fițe.

Unele dintre lucrurile astea sunt adevărate. Dar în locul ăsta mai găsești și niște oameni care trăiesc în București mirajul occidentului și nu se opresc aici: vor să facă o mică Vienă.

“De mic îmi doream să am un bar”

În vara trecută, Lipscaniul era un șantier noroios flancat de clădiri dărăpănate. Într-una, înaltă și îngustă ca o felie de cozonac, funcționa un magazin de rochii de mireasă. Acum, strada e pavată, iar clădirea-cozonac e renovată și transformată într-un bar numit The Legacy.

Intru și întreb la bar de patron când mă trezesc că îmi strânge mâna un tip de 25 de ani, tuns scurt, cu o cămașă roz. Pe cartea lui de vizită scrie “Daniel Constantinescu, manager” pe fundalul unei poze cu Lipscaniul interbelic. Ne așezăm la o masă și îmi povestește cum a ajuns cârciumar.

“De mic îmi doream să am un bar. Avea mamaie o cârciumă, vindea mici și bere la Gara de Nord. La 14 ani spălam geamuri, câștigam cam 500 de mii pe lună. La 16-17 ani îndosariam hârtii pentru o firmă de construcții.” Apoi a început să vândă termopane și a strâns ceva bani. Acum trei luni, un prieten i-a spus că știe un loc de închiriat pe Lipscani. După o zi a văzut clădirea și după încă una începuse deja amenajarea.

“E obositor și amuzant. Dorm opt ore toată săptămâna. Vin tot felul de oameni, mai înveți una-alta, nici o zi nu seamănă cu alta. Da’ o dai dracu’ de sănătate.” Constantinescu se uită pierdut în ceașca din fața lui. Are ochii albaștri, pare obosit, dar are întipărit pe față un zâmbet tihnit. La fel ca mulți dintre proprietarii de baruri din Centrul Istoric, s-a plimbat prin Europa și a fost impresionat de centrul orașelor, apoi a venit să caute așa ceva și în România. “Numele The Legacy se leagă de Lipscani, prima stradă din București, o moștenire care trebuie să rămână.”

“We really mean business, nu suntem niște răsfățați ai sorții”

Din cele 150 de baruri din Centrul Istoric, vreo 50 au fost deschise recent, în ultimele luni. De când au astupat șanțurile, și Lipscaniul a început să înflorească. În altă clădire îngustă e pub-ul american The Gang Lads, amenajat ca în Chicago-ul anilor ’20, epoca prohibiției. Găsesc patronii și ne așezăm la o masă înaltă. Sunt îmbrăcați retro și vorbesc conspirativ, de parcă ar fi ieșit ei înșiși dintr-un film cu mafioți.

“We really mean business, nu suntem niște răsfățați ai sorții care au dat de bani și au zis să facă ceva în centrul istoric”, îmi spune unul dintre ei. Aflu că barul s-a deschis acum o lună “din nevoia sau nebunia unor tineri care au lucrat la companii mari și au vrut să înceapă ceva pe cont propriu. Cu toții am fost în Europa și am văzut ce-i acolo. Acum punem umărul la dezvoltarea Centrului Istoric. Avem prețuri mai mici și capital 100% românesc. Creăm locuri de muncă, aducem bani în România.

Patronul mă plimbă prin toate etajele barului, fiecare cu tematica lui, și îmi povestește entuziast cum a ales fiecare detaliu. Totul e inspirat de timpul petrecut peste ocean, înainte să-l apuce dorul de casă. Într-o poză de pe un perete, un procuror bea whisky cu mafioții. “Parodiem ce se întâmplă în România acum. În anii ’20, acolo voiau să se creadă că e prohibiție. Acum, la noi ar vrea să se creadă că este criză.”

“Sunt îndrăgostită de Toscana și am vrut să aduc o bucățică și aici.”

Pe măsură ce zona se umple de cluburi, se deschid locuri tot mai tematice, să-și amintească lumea de ele. În Pasajul Șelari, o străduță îngustă care pleacă din Lipscani, abia s-a terminat de restaurat o clădire și la parterul ei au apărut trei cluburi. Unul dintre ele se numește Tiki Bar și are interiorul decorat ca o petrecere în junglă. Specialitatea barului sunt cocktailurile de fructe, servite în pahare ca niște statuete scobite pe dinăuntru.

Patronul e Costin Gache, un tânăr care deține și barul Interbelic din același gang, un loc micuț care geme de lume în fiecare weekend. Lucrează de 12 ani prin baruri, a colindat lumea și a văzut că la americani sunt foarte barurile inspirate din cultura băștinașilor. În România nu era nici unul, așa că l-a deschis el. Entuziast, îmi arată o enciclopedie cu tiki baruri din toată lumea și povestește cum în lumea asta materială a dispărut orice fel de simbolistică și integritate.

Plec din barul lui și nimeresc la Tuscany, un restaurant mic și cochet pe colțul străzii Gabroveni (încă neterminată). Ne întâmpină chiar proprietara cu niște tacâmuri în mână. Ea și partenera ei (cea mai bună prietenă) se ocupă de majoritatea treburilor prin localul deschis de o lună și ceva. Cristina Barbu are 38 de ani, însă arată mult mai tânără. A lucrat în publicitate, dar și-a dorit să deschidă un restaurant familial. “A fost un vis mai vechi, sunt îndrăgostită de Toscana și am vrut să aduc o bucățică și aici. Fiecare oraș care se respectă are un centru istoric. Așa începe și centrul nostru să semene cu ce am văzut afară.

Fiecare vizită mă lasă confuz: unde sunt capitaliștii hrăpăreți, copiii de bani gata și țeparii despre care tot auzeam? Noii crâșmari din Centrul Istoric par niște oameni pasionați. Dar e ușor să fii pasionat acum, când zona e pe val și se pot scoate bani buni. I-am căutat pe vechii crâșmari, cei care au investit aici înainte să înceapă nebunia.

“Înainte era jale pe sandale!”

Așa îmi descrie situația Adrian Șoaită, cel care s-a ocupat de Club A din ‘90. Club A e cel mai vechi bar din Centrul Istoric, fondat în 1969 de studenții la arhitectură. Îi mergea bine chiar și în atmosfera lugubră a anilor ’90, când tot în jur era dezastru. Un fotograf care are biroul în centrul istoric și umblă de ani buni prin zonă îmi povestește cum era centrul vechi înainte de explozia imobiliară: “Era o beznă peste tot și nu era nimeni în afară de vreo trei bețivi, adică noi. Era un singur bar non-stop, After Hours. Nu găseai mâncare decât la împinge-tava.“

“Niște domni și fiii” e unul dintre puținele baruri de pe strada Covaci. Unul dintre proprietari e Vlad Gorneanu, vocalul din trupa de punk ZOB. Îl găsesc la bar îmbrăcat într-un pulovăr în carouri, cu barba țepoasă, părul puțin albit și un cercel în urechea dreaptă. “În centrul vechi era îngrozitor! De fapt, și acum e, dar sunt mai multe cârcimi și mai multă lume. Pe strada asta nu era nimic. M-a sunat unu’ într-o dimineață din 2006. «Am găsit spațiu pe Covaci, hai să facem o cârciumă!» Era o cameră goală, lungă, înaltă, rece. În ziua deschiderii noi încă dădeam molozul afară. După ce s-a creat zvonul că există un loc de genul ăsta, lumea venea de la sine.”

Baștanul Centrului Istoric

Pe lângă micii întreprinzători, care adorm în propria cârciumioară, mai sunt afaceriști care jonglează cu sute de angajați. Dintre ei, cel mai important e Dragoș Petrescu. El are în zonă restaurantele Caru cu Bere, City Grill, cantina Sport Pub și shaormeria Bundetot. “E baștanul Centrului Istoric!”, mi-l descrie un patron.

Ne întâlnim la Trattoria Buongiorno, o vilă de lângă Piața Victoriei renovată și transformată în restaurant italian. La mansardă e biroul lui luminos, cu uși de sticlă și un perete cu multe diplome Are 40 de ani, e tuns zero și îmbrăcat cu pantaloni raiați și o cămașă gălbuie. Obișnuit cu interviurile, îmi povestește pe un ton egal cum a găsit centrul vechi când a deschis pe Lipscani primul City Grill.

“În 2005 era o zonă murdară, uitată, netraficată, cu foarte multe case părăsite, populate de persoane fără domiciliu. Dar eu am crezut în potențialul zonei. Bannerul pe care l-am afișat pe fațadă la deschidere spunea «Noi deschidem zona». A fost primul restaurant din centrul vechi. A urmat o perioadă dificilă, oamenii n-au început să vină deodată. În 2006 am luat Caru cu Bere, aveam în vedere faima pe care a avut-o în interbelic. Acum, centrul e zona cea mai activă din București și din România pe lifestyle. A fost suficient să se repare trei străzi din 30 ca să se creeze un bulgăre de zăpadă.”

Dar cum a ajuns să scoată zeci de milioane de euro dintr-o zonă murdară și pustie? “Nu am fost niciodată angajat, cu excepția primului an de studenție, unde în timpul vacanței am lucrat ca inginer. Am avut o șansă – la 19 ani a venit revoluția.” Revoluția l-a prins în armată, la tancuri. Norocul a fost că tancurile erau din al Doilea Război Mondial și n-au pornit. I-au dat drumul mai devreme și mai avea șapte luni până să înceapă școala.

În loc să stea degeaba, a început să cumpere ziare de la Casa Presei. A petrecut lunile următoare vânzându-le golanilor din Piața Universității. Apoi și-a deschis o tarabă în Piața Dorobanți, de unde a învățat marketingul: trebuia să aranjeze zilnic 800 de produse pe tejghea. Apoi un chioșc cu 2400 de produse. Apoi o franciză de benzinărie. Apoi a vrut să deschidă un McDonald’s, dar a ajuns până la urmă să-și facă propriul restaurant. Și-a dat seama, după modelul de afară, că oamenii se simt mai bine într-o clădire veche decât într-una de sticlă și vor veni până la urmă în centrul vechi.

“A fost fun, dar ne-a cam mâncat viața”

Tihna lui Petrescu m-a făcut aproape să uit toate problemele care pot să doboare un antreprenor. Răzvan Martin are vreo 35 de ani și a lucrat într-un ONG până anul trecut, când a a închiriat o clădire din spatele Spitalului Colțea. “Aveam imaginea bețivilor care vor să-și deschidă un bar: n-o să fie stresant, ne distrăm, poate facem un ban. Nu era absolut nimic aici, am luat-o de la zero. Amici artiști ne-au făcut decorurile, luminile, picturile. Nu am mai avut viață după ce am deschis. Noi am centrat, noi am dat cu capul. Au fost trei săptămâni în care n-am fost acasă, am dormit aici. Eu n-am avut niciodată probleme, dar de când am deschis barul am făcut gastrită, m-am îngrășat…  Am avut șocul ăsta. Ești patron, ești propriul tău sclav.”

Vlad Gorneanu, punkerul patron la Niște domni și fiii, se plânge de abuzurile poliției: “Aici se fac bani pentru stat și pentru amenzile mizerabililor de milițieni. Suntem efectiv companie de stat!” Raluca Șoșa, care a pornit împreună cu soțul ei barul Expirat pe plajă la Vama Veche, rezumă astfel experiența de nouă ani: “A fost fun, dar ne-a cam mâncat viața.”

Contrast | O mare parte din Centrul Istoric continuă să fie o ruină.

La mijlocul străzii Franceze e o cafenea care și-a pus în față o raclă de sticlă cu o motoretă roșie, veche și restaurată impecabil. La un metru de ea începe o stradă plină de utilaje împotmolite în noroi, prin care pietonii și-au croit o cărare în care se afundă doar până la glezne. Pe străduțele dinspre Piața Națiunilor Unite, toate blocurile au la parter spații comerciale  baricadate cu cartoane, table și scânduri. La parterul unei case dărăpănate de pe Gabroveni locuiește o familie săracă, pe care primăria încearcă să o evacueze după zeci de ani în care au stat aici cu chirie. Astă-vară, copiii se jucau pe șantierul dintre terase. Acum le-au tăiat curentul și apa ca să sape pe stradă, așa că și-au sudat geamurile cu tablă ca să nu moară de frig.

“Mi-era dor de câini, nu mai puteam fără câini!”

Seara mă plimb printre cluburi și-mi sare în ochi Berăria Smârdan, cu o firmă tăiată retro în fier forjat, o ușă masivă de stejar și trei plasme în geamuri, dintre care una e înfășurată în drapelul românesc de luptă și afișează pictura cu atacul de la Smârdan. Înăuntru sunt alte plasme, pe care se rotesc imagini de epocă din vechiul București și peisaje pitorești din “Magnifica Românie. Din loc în loc, Iisuși pe cruci te veghează de pe pereți, atârnați cu dezlegare de la preot.

Proprietarul e Remus Borcoș, un bărbat gras și vesel de 45 de ani, îmbrăcat cu un costum cenușiu, cu steagul României prins într-o insignă aproape de inimă. Pe cartea lui de vizită e harta României Mari, cu tot cu Basarabia, Bucovina și Cardilaterul. Îmi povestește cum de 1 Decembrie au împodobit un brad și au scos afară un grătar, ca să dea mici și pastramă la oameni pe stradă. “Toți boschetarii i-am luat și i-am îmbătat!” Îi lucește obrazul de mândrie când îmi spune că are șoric de porc pârlit și tot felul de specialități din țară. El face zacusca, el pune murăturile.

Borcoș a plecat în Germania imediat după revoluție și, la fel ca patronii cu care am mai vorbit, a fost impresionat de ce-a văzut acolo și s-a întors hotărât să facă la fel aici. Dar ceva din mirajul Occidentului s-a scurtcircuitat pe parcus.

“Mi-era dor de câini, nu mai puteam fără câini! Nu vrem autostrăzile lor. Noi n-avem ce arăta, că n-am fost cotropitori. Avem bisericuțe. Avem trăirea aia, avem frumusețea noastră, poți să miroși a fân și-a iarbă proaspătă. Acum vreau să mă mut la țară și să îmbătrânesc acolo. Nu mai vreau să am loc de parcare.”

Ți se pare că toți politicienii sunt la fel, o apă și-un pământ? Dacă majoritatea românilor ajung la concluzia asta, democrația nu mai are nici un sens și putem să instaurăm fără remușcări un partid unic, care să facă ce-o vrea. Ce rost mai are să alegi dacă toți sunt la fel?

Dar politicienii nu pot fi toți la fel. La asta s-a gândit Octavian Costache, cunoscut pe Internet ca Vivi, când a hotărât că trebuie să facă ceva în legătură cu asta. „Am fost extrem de frustrat de faptul că în România toți politicienii sunt pictați la fel, că oamenii de rând cred că toți sunt la fel și că nu contează pe cine alegi. Chiar dacă nu țineam nici cu unii nici cu alții, am fost și încă sunt convins că există diferențe și că asta este un lucru esențial funcționării unei democrații.”

„Toți candidații vorbesc numai despre promisiuni, niciodată despre fapte”

În 2008, Vivi avea 27 ani, locuia în New York, avea o slujbă într-una dintre cele mai râvnite companii din lume, se plimba cu bicicleta și îi plăcea să mânânce în restaurante interesante. Din România plecase după ce a terminat un master la Automatică și a creat mai multe site-uri de succes (cum ar fi platforma de jocuri doizece.ro). Politica nu era printre interesele lui.

Atunci au venit alegerile prezidențiale din America. „La vremea respectivă eram un pic euforic după alegerea lui Obama. Urmărisem îndeaproape campania electorală și eram foarte impresionat de cât de subtilă este o democrație matură, de cât de des candidații fac referire la “their track record” (ce au făcut și ce au votat în trecut –n.r.). În România asta lipsește cu desăvârșire, toți candidații vorbesc numai despre promisiuni, niciodată despre fapte.”

La mai puțin de o lună au urmat alegerile parlamentare din România, primele în sistem uninominal (adică votezi o persoană, nu o listă de partid). Atunci, Vivi și-a dat seama cât de greu e să alegi pe cineva când nu știi ce fac, de fapt, oamenii ăia. „De exemplu, nu știam nici măcar cum vota Irina Loghin (senator la vremea respectivă) sau cât de des se duce la serviciu.” Atunci a descoperit cu surprindere că voturile electronice sunt publicate pe site-ul Camerei Deputaților și a început să se gândească ce ar putea face cu datele astea. Prima idee a fost să vadă cine chiulește de la serviciu.

Topul chiulangiilor

„În câteva zile am hackuit un prototip care lua voturile de pe site-ul parlamentului și alcătuia lista cu procentul de prezență al fiecărui parlamentar. Am publicat-o la mine pe blog (vivi.ro) și în două săptămâni a primit 20.000 de vizitatori, exact înainte de alegeri. Eu speram să ajute la alegeri, speram ca românii să nu mai aleagă în Parlament pe cei care nici măcar nu se duc la serviciu suficient. A fost unul din cele mai virale blog post-uri ale anului respectiv și asta mi-a dat mult entuziasm și speranță că există interes în astfel de date.”

Așa că a început să lucreze la Harta Politicii seara, în weekend-uri, de prin cafenele.  “Încet, încet, am fost prins în lumea statisticilor despre politică. După alegeri, pentru că mulți spuneau că treaba cu “fiecare vot contează” este o prostie și că lista mea de prezență este inutilă, am construit un simulator de alegeri și am văzut exact cât contează fiecare vot. Așa am aflat că 36 de locuri din Camera Deputaților au fost decise cu mai puțin de 500 de voturi, zece dintre ele cu mai puțin de 100 de voturi.”

Practic, Harta Politicii extrage automat date publice de pe site-urile Parlamentului, știri din ziare și alte informații despre politicieni și le prelucrează în niște statistici care îți arată ce se întâmplă de fapt cu legile noastre.

De exemplu, dacă faci o căutare după “Dan Păsat” pe Harta Politicii găsești un deputat din PNL care s-a transferat la PDL, a lipsit la trei sferturi dintre ședințe, iar când a participat a votat în 99.5% din cazuri pe linie de partid. Mai afli că e “confruntat cu o solicitare de arestare preventivă din partea DNA” și se află pe lista candidaților pătați a Academiei Cațavencu, care îl descrie ca un „afacerist cunoscut pentru apucăturile sale violente”. În plus, vezi știrile recente despre el, în care membrii PDL spun că ar trebui suspendat din partid.

Ca să afli lucrurile astea, ar trebui să cunoști hățișurile politicii și ale presei și să petreci ceva timp căutând pe Internet. Pe Harta Politicii le găsești pe toate la un loc în mai puțin de 1 minut.

De la „Noi muncim, nu gândim!” la „Băsescometru”

Vivi face parte dintr-o categorie tot mai mare de tineri care au plecat în străinătate, au învățat și au lucrat acolo, iar acum încearcă să aplice lucrurile bune și în România. Fenomenul nu e unul nou – la fel făceau tinerii din prima jumătate a secolului 20. Unul dintre ei a fost Constantin Rădulescu-Motru,  care s-a întors după ce a studiat Franța și Germania și a devenit deputat. Într-una din cărțile sale, “Cultura română și politicianismul”, spunea că numai rațiunea poate ridica România: atunci când raporturile sociale nu mai sunt dictate de obiceiuri și tradiții, ci sunt supuse controlului conștiinței.

Dar rațiunea nu pică din cer. De atunci au trecut 100 de ani, iar românii au primit îndemnuri la muncă, la patriotism, la orice, numai la rațiune nu. “Noi muncim, nu gândim!”

În America, problema asta s-a rezolvat cu ajutorul presei, care e obișnuită să verifice la sânge declarațiile și comportamentul politicienilor. Site-ul PolitiFact.com e specializat astfel de analize. Are o echipă de reporteri și cercetători care verifică fiecare declarație importantă și stabilește dacă e adevăr, minciună sau undeva la mijloc. De exemplu, un proiect de-al lor se numește „Obameter” și urmărește ce se întâmplă cu cele 504 promisiuni din campania lui Obama. Până acum, a îndeplinit 134, a încălcat 38, iar restul sunt în lucru. PolitiFact are un mare succes la public și a câștigat în 2009 premiul Pulitzer.

Cea mai apropiată inițiativă românească e Harta Politicii, dar aici a fost primită cu o reticență pe măsura entuziasmului programatorului. „Cei mai mulți au fost sceptici că site-ul va conta în orice fel, iar cealaltă parte au fost sceptici dar mi-au spus că admiră pasiunea cu care fac un lucru atât de inutil. Atitudinea generală a fost “ideea e interesantă, dar oricum nu contează”. O atitudine pe care am încercat să nu o pun la suflet pentru că mi se pare specific românească și deloc constructivă. Fiecare crede ce vrea.”

Însă ideea prinde avânt. Recent, Institutul pentru Politici Publice a creat alt site care face statistici cu parlamentari – alesiivoteaza.ro. Următorul pas ar fi un Obameter românesc. Cum ar fi să analizăm activitatea lui Traian Băsescu fără să pară că vorbim despre ploaia de foc și pucioasă care a distrus Sodoma și Gomora? Un „Oprescometru” de București ar fi și mai spectaculos.

„Când crezi că toți sunt la fel ajungi să alegi la întâmplare și câștigă ăia răi”

Până una, alta, Vivi a început să caute finanțare pentru proiect, ca să-l poată duce mai departe. Vrea să facă un sistem care să genereze automat contextul știrilor politice, astfel încât jurnaliștii să nu mai fie doar o portavoce pentru declarații de partid. Totul pentru ca omul de rând, fără vreun interes deosebit în politică, să poată înțelege ce se întâmplă și să voteze rațional. “Atunci când crezi că toți sunt la fel, ajungi să alegi la întâmplare și câștigă ăia răi. ”