Ieșeanul de 41 de ani a câștigat recent un mare concurs de haiku (poezie tradițională japoneză) organizat cu ocazia Summitului Japonia-UE, și a fost chemat la Ambasada Japoniei pentru o recepție oficială. A căutat patru zile prin Iași un costum care să i se potrivească cu silueta subțire, a venit cu trenul la București și a mers pe jos de la Gara de Nord până la ambasadă, cu costumul pe umăr. La reședința ambasadorului a vorbit, emoționat, în fața a zeci de personalități și diplomați și a primit marele premiu: o excursie în Japonia. Motivul e acest poem:

Deschizând o hartă
Petalele de cireş leagă
Europa şi Japonia.

La recepție, toată lumea l-a întrebat cum a ajuns să scrie un soi de poezie așa greu de înțeles pentru occidentali. Le-a răspuns astfel: “Matematica te solicită pe partea rațională. Ca să echilibrez cu ceva, eu nu m-am apucat nici de băut, nici de alte vicii. Decât să fiu bețiv, mă ocup mai degrabă de scrisul meu.” În spatele răspunsului modest, însă, e o poveste mai lungă.

Scria poeme prin noroi
Eduard Țară e un bărbat mărunt, tuns scurt, cu fața lungă și ochelari pe nas. Poartă o cămașă în carouri, cu două buzunare la piept, pline cu tot felul de hârtiuțe. De la distanță poți să-l confunzi cu un licean îndrăgostit. La prima vedere, doar părul încărunțit îl de gol că e, de fapt, profesor. Îl mai trădează și alte lucruri. Are pe calculator un tabel cu premii, ordonat meticulos după țară și locul obținut. În total, sunt 77 de premii din toată lumea, din America până-n Noua Zeelandă. În apartamentul sărăcăcios de două camere din cartierul Alexandru cel Bun din Iași, matematicianul poet îmi povestește cum a ajuns să înțeleagă poezia japoneză.

Lui Eduard Țară îi place mersul pe jos. Acum 15 ani, făcea naveta între școala de țară în care preda și locuința sa din Iași. Mergea două ore pe jos prin pustietate, prin locuri sălbatice în care rar întâlneai câte un om. Ieșea prin sudul Iașiului, urca un deal, trecea pe lângă câmpuri și livezi, apoi cobora la un iaz. Primăvara și toamna purta cizme de cauciuc din cauza noroiului. Iarna, iazul devenea un pod mare de gheață. Vara, se oprea câteva minute și contempla iazul, plopii înalți de pe margine, bâtlanii și păsările răpitoare și scria versuri. Drumul ăsta l-a apropiat de estetica orientală.

“Ce-o fi așa de greu?!”
Când a văzut prima oară un haiku, s-a gândit “Ce-o fi așa de greu? Dacă a avut ăla o idee și a băgat-o în trei versuri, pot face și eu asta”. S-a întâmplat imediat după revoluție, în martie ’90. Într-un magazin, i-a atras privirea o revistă micuță pe care scria Haiku și avea desenată în tuș silueta unui arcaș. Credea că-i ceva de arte marțiale. A cumpărat-o și a fost dezamăgit la culme când a aflat că-i vorba de un stil de poezie vechi din secolul 17. Dar i s-a părut ușor de făcut și, cum mai cochetase cu poezia (în liceu, a trimis poezii la revista Flacăra, dar a fost respins), s-a gândit să încerce.

Primele încercări de haiku i l-a trimis prin poștă lui Florin Vasiliu, redactorul-șef al revistei. De la el a aflat că nu orice are trei versuri e haiku.

Regulile unui haiku
Haiku e o poezie cu formă fixă: trei versuri de câte 5, 7 și 5 silabe, care trebuie să conțină un cuvânt sezonal, numit kigo (de exemplu, cireșul simbolizează primăvara). Poezia e compusă din două părți, despărțite de un kireji – o pauză de gândire marcată de obicei printr-o liniuță. Mai trebuie să mai aibă un cuvânt care să exprime eternul (harta, de exemplu) și altul efemerul (petalele de cireș). Plus alt cuvânt care să sugereze gingășie. Nu ai voie să folosești figuri de stil, abundente în estetica occidentală. Iar toată construcția trebuie să fie despre natură, despre patina timpului, despre finețea lucrurilor. Toate astea în 17 silabe.

“Haiku-ul te duce la însingurare”
Astea sunt regulile de suprafață, pe care oricine le poate verifica. Pentru că s-a gândit mai întâi la regulile superficiale, în primii 12 ani, Țară a reușit să scrie un singur haiku adevărat. Abia în 2002 a înțeles că mai importantă e filosofia din spate: “Ține de concepția de viață a unui călugăr zen. E ca o implozie, nu ca o explozie. Te face să reduci totul la un singur punct.” Matsuo Bashō, poetul care a creat haiku acum 350 de ani, a scris într-un poem că țârâitul greierului intră în stâncă. Așa e haiku-ul, spune Țară: “Te duce la însingurare. Stai detașat de toate și privești pur și simplu natura. Nu ieși cu prietenii la un chef.”

La un moment dat, s-a întrebat dacă nu cumva ce scrie el e împotriva creștinismului: “Meditația zen te duce la nimicnicie, adică la gol. În creștinism nu e nimic gol, totul e plin de lumină dacă ai speranță și credință. Dar poezia care mie îmi trezește o bucurie poate fi ceva rău? De-atunci am scris fără să mă mai gândesc la treaba asta, dar am avut grijă să nu spun lucruri ciudate tare.”

De-a lungul anilor, Țară i-a trimis lui Vasiliu peste 100 de poeme. În afară de unul, i le-a desființat pe toate. “Perioada asta e ca o apă tulbure. Ani de zile o lași să decanteze ca să-ți dai seama că e și apă limpede. Pentru mine, apa limpede a fost haiku-ul ăsta.” Poemul era asemănător celui mai celebru haiku al lui Bashō:

Vechea băltoacă -
Săritura broaștei
Zgomotul apei

“Eu mă gândeam în mintea mea infatuată «Tre’ să scriu și eu ceva cu broasca asta, ce poate să facă de-i așa celebră? Poate să sară într-o noapte pe imaginea lunii din apă. Să facă așa încât luna aia, care-i o iluzie, să se spargă în bucăți». A ieșit asta:

În urma broaștei
Un plescăit în apă
Și luna țăndări”

Florin Vasiliu a murit în 2001, fără să apuce să vadă vreunul dintre premiile lui Eduard Țară. Acesta a început să scrie cu adevărat în 2002, după ce și-a cumpărat un calculator. Atunci a putut să citească pe Internet toate poemele care câștigau concursuri și să vadă că sunt altceva decât credea el.

“Matematica mă ajută să fiu ordonat”
La început, ca să-și trimită poemele la concursuri străine, a apelat la un profesor de engleză care să-i traducă. Nu a câștigat nimic, așa că a hotărât să-și traducă singur toate poeziile.

Cu ajutorul mai multor dicționare de pe net, a dezvoltat un sistem prin care traduce într-o mulțime de limbi. A ajuns să scrie direct în engleză, franceză, portugheză, italiană și spaniolă, chiar dacă nu le cunoaște pe toate. “În dicționare mă uit ce fel de substantiv e, ce articol trebuie să-i pun în față… ca la matematică. Matematica mă ajută să fiu ordonat.” Așa a ajuns, de pildă, să trimită haiku-uri în norvegiană la un concurs polonez, care accepta poeme în alte limbi. Majoritatea poeților de haiku sunt izolați în limba lor. “În Brazilia se scrie haiku de 100 de ani, dar ei nu participă la concursuri pentru că scriu doar în limba catalană.”

Comunitățile de haiku sunt foarte strânse. ”Cel mai bun poet este citit de colegi, care-și spun în gând «Îmi place și îmi pare rău că nu l-am scris eu»” spune Țară. În România există asociații ca Societatea Română de Haiku și concursuri săptămânale pe blogul romaniankukai.blogspot.com, dar nu există un public real. Asta pentru că citesc haiku, în general, doar cei care și scriu.

“N-aș scrie fără un concurs în față”
Nu se poate trăi din haiku. Țară, cel mai premiat român, a băgat mai mulți bani în taxe poștale și de înscriere decât a scos din premii. De ce să se mai chinuie, atunci?
“Asta mă obligă să scriu! Oricum, pot să fac asta numai după 10 seara. Dacă deschid mai devreme calculatorul, se duce feciorașul meu la jocuri, fiica mea la Cleopatra Stratan și atunci eu rămân pe dinafară. De când a venit puștoaica mea cea mică, n-am mai avut vreme să fac absolut nimic.”

Fără concursuri nu ar scrie, la fel cum fără doctorat nu ar face matematică. “Profesia nu înseamnă matematică, înseamnă supraviețuire. De asta m-am apucat de doctorat, e o chestie de creație și aici se aseamănă cu haiku.”

“Matematica mă bagă într-un univers, iar ca să mă echilibrez mă mut în altul”
În ’87, după ce-a terminat liceul, tatăl i-a spus că filosofia și istoria sunt schimbătoare: «Băi băiete, apucă-te și învață matematică și fizică, pentru că astea nu se schimbă niciodată!» își amintește Eduard Țară. Așa a făcut facultatea, a ajuns profesor și acum urmează să termine doctoratul. În lucrarea sa încearcă să demonstreze că există o legătură între reprezentarea grafică a permutărilor și teoria nodurilor. “Matematica mă bagă într-un univers, iar ca să mă echilibrez mă mut în altul – haiku. Și între astea două sunt familia, școala, ce-or mai fi.”

Nu vede vreun viitor în afara școlii. “Nu am nici o șansă! La 41 de ani, cu familie, cu copii, n-am nici o șansă să fac altceva. Numai dacă mă las de haiku.” Vrea, în schimb, să continue cu matematica reală și după doctorat. Și, în paralel, să scrie renga – poeme în lanț, fiecare cu câte 36 de strofe: câte un poem pentru fiecare lună din an, timp de 12 ani, “ca niște meandre ale unui râu”.

“Nici nu știu dacă se poate face treaba asta, dar eu vreau s-o fac”
La fel ca un haiku, viața lui Eduard Țară e plină de reguli și limite. Școala îi mănâncă timpul, copiii cer atenție și cheltuială. Salariul de profesor, proaspăt tăiat, a ajuns la 1200 de lei pe lună, iar nevasta, și ea cadru didactic, câștigă și mai puțin. Nu prea iese cu prietenii. Dar, la fel cum își găsește creativitatea între multele limitări ale unui haiku, între obligațiile vieții își găsește libertatea.

Modelul său e poetul Șerban Codrin, fostul drector al Centrului Cultural din Slobozia. Despre el spune că “este fantastic, genial! Noi, ceilalți, suntem ca și furnicuța care a dat peste o pietricică. El e ca un vultur care vede totul, face arhitectură din poezie”. Nu crede că ar putea ajunge vreodată la nivelul lui.

Despre matematică spune că nu e specialist: “vin de la o facultate la un nivel nu foarte ridicat”. Nu știe dacă își va demonstra vreodată teoria. Și nici dacă poate fi demonstrată.

Dar, în ambele cazuri, încearcă. “Nici nu știu dacă se poate face treaba asta, dar eu vreau s-o fac.”

În timp ce în Anglia se dezbate problema românilor care par să invadeze insula, un britanic a făcut drumul opus. Jonathan David are 34 de ani şi s-a născut în Cardiff, capitala Ţării Galilor. Din şcoală s-a pregătit să fie inginer şi, timp de 10 ani, a lucrat în companii mari, care plăteau consistent. Într-o zi, a decis că s-a săturat de stilul ăsta de viaţă, şi-a dat demisia şi a început să înveţe sociologie şi să călătorească prin lume.

„Ce caută tipul ăsta aici?!”

Sâmbătă seară, centrul istoric din Bucureşti e plin de turişti şi tineri care se îngrămădesc la terase. Fiecare terasă toarnă câte-o melodie peste zumzetul clienţilor, astfel că trecătorii se trezesc într-un vacarm de voci şi duduieli.
La intersecţia dintre Lipscani şi Smârdan, lumea ridică privirea contrariată: lângă gardul Băncii Naţionale, un tip în cămaşă şi pantaloni de in, cu şlapi în picioare, cântă „Stand by Me”.

În jurul lui se strâng oameni, iar husa chitarei e plină cu hârtii de 1 şi 5 lei. Lumea se miră nu doar de cât de bine cântă, ci de engleza perfectă, cu accent britanic în care interpretează melodia. „Ce caută tipul ăsta aici?!”, se întreabă un tânăr.

„Vama Veche a fost diferită de tot ceea ce am văzut vreodată”

A doua zi, fumând o narghilea la o terasă din Valea Regilor, cântăreţul ciudat îmi povesteşte cum a ajuns aici. În România a venit pentru prima dată acum patru ani la Vama Veche. „A fost diferită de tot ceea ce am văzut vreodată. Mult mai liberă. A fost grozav să nu facem nimic. Să stăm, să citim, să bem, să jucăm şah, asta e tot ceea ce făceam.”

I-a plăcut aşa de mult, că a revenit în fiecare an de atunci. Anul trecut a cunoscut aici o fată şi, ca să se întâlnească cu ea, a ajuns să facă naveta Marea Britanie-România. Apoi, acum patru luni, s-a mutat de tot aici.

Cum a renunţat o tânără la o funcţie de director la Fondul Proprietatea

Raluca Popescu are 35 de ani şi e absolventă de Turism. În urmă cu câteva luni era o corporatistă. Ca director de acţionariat la Fondul Proprietatea stătea toată ziua la birou, organiza întruniri şi discuta cu acţionari.

Acum un an, era cu o prietenă în Vama Veche şi nu găseau loc la o terasă, aşa că s-au aşezat la masa lui Jonathan şi au intrat în vorbă. A doua zi l-au dus cu maşina la Bucureşti, la aeroport, şi de atunci au păstrat legătura.

Când el s-a mutat cu totul în Bucureşti, ea şi-a dat demisia de la serviciu. „E un sistem în care eşti sclav, munceşti pentru nişte bani pe care-i cheltuieşti pe maşina cu care mergi la serviciu, pe hainele pe care le porţi, pe prânzuri şi puţine ore cu prietenii. Nu poţi să faci absolut nimic pentru tine.” Aşa că au călătorit împreună, a stat lângă el în timp ce cânta şi a învăţat să facă brăţări din aţă, pe care le vindea în Vama Veche.

De atunci trăiesc fără certitudini, fără plasă de siguranţă. Nu au o locuinţă stabilă, explică Jonathan, sunt ca într-o călătorie permanentă: „Am locuit în Vama Veche trei săptămâni, am stat la prietenii Ralucăi, săptămâna asta n-avem unde să stăm, apoi ple¬căm în Marea Britanie pentru trei săptămâni, apoi zburăm la un prieten din Portugalia… apoi nordul Africii sau India pentru câteva luni, până la Crăciun, apoi… cine ştie?”.

3.000 lei pe lună din cântat pe stradă câte două ore zilnic

Nu au un venit stabil. „Într-o zi m-am gândit cum ar fi să cânt pe stradă. Am vorbit cu un boschetar, am aflat cum stă treaba, am început să cânt şi răspunsul a fost foarte bun de fiecare dată.” Mai mult, britanicul a descoperit că ar putea trăi lejer din cântat pe stradă. „Muncind” doar una-două ore zilnic, ar câştiga cam 3.000 de lei pe lună, de două ori mai mult decât salariul mediu în România.

„Uite-l pe prietenul meu englez!”

„Într-o seară, s-au strâns vreo 30 de oameni să mă privească, era ca un concert în aer liber. Am primit bani şi de la oameni ai străzii. Un boschetar m-a întrebat: «Eşti student?» şi mi-a aruncat un leu.”Alt boschetar a venit la el şi i-a spus: „Cânt pe stradă, la fel ca tine. Cânt aici de 10 ani. Îmi strici afacerea!”. Dar s-au împrietenit şi a ajuns să exclame de fiecare dată când îl vede: „Uite-l pe prietenul meu englez!”. Cum s-au înţeles, de vreme ce Jonathan nu prea vorbeşte română? Simplu – vorbeşte boschetarul engleză.

În Bucureşti, Jonathan a găsit „mulţi oameni mişto, dar peste care pluteşte un fel de tristeţe. Toată lumea pare a pleca din România. Toţi românii mă întreabă de ce aş vrea să stau într-un astfel de loc?! Sigur, nivelul de trai e altul decât în Occident, dar poţi avea o viaţă frumoasă aici.” Din prieten în prieten, a ajuns să cânte în mai multe cluburi din Bucureşti şi chiar la Teatrul Bulandra. Odată, proprietarul unui bar de pe strada Franceză l-a chemat la el pe terasă. Când l-au auzit, toate terasele de pe stradă şi-au oprit muzica şi i-au adus o staţie de amplificare.

Pentru Jonathan, o viaţă frumoasă înseamnă o călătorie. Pe blogul său (jon-shortstories.blogspot.com) povesteşte cum, atunci când pleci într-o călătorie, capeţi o nouă identitate. Pasul îţi e mai săltăreţ, iar gândurile se curăţă de milionul de griji pe care le ai în viaţa normală. „Când voi fi con¬ducătorul lumii, va fi obligatoriu pentru toată lumea să călătorească, să iasă din rutină şi să vadă cum este viaţa în alte locuri. Îţi dai seama că multe dintre lucrurile pe care le crezi necesare nu sunt.”

“Am locuit în Vama Veche trei săptămâni, am stat la prietenii Ralucăi, săptămâna asta n-avem unde să stăm, apoi plecăm în Marea Britanie pentru trei săptămâni, apoi zburăm la un prieten din Portugalia… apoi nordul Africii sau India pentru câteva luni, până la Crăciun, apoi… cine ştie?”

Satul Călineşti din judeţul Suceava se pregătea de nuntă acum 10 zile, când a fost lovit de o viitură care a luat cu ea trei oameni şi câteva case. O săptămână mai târziu, pe uliţa bisericii răsună cântece de nuntă pentru cei vii, dar şi pentru cei morţi. Sătenii încearcă să se împace cu apa care le-a schimbat viaţa.

Lucian Antonovici, un inginer silvic de 26 de ani, s-a dus lunea trecută la preot să se spovedească, apoi şi-a anunţat părinţii că s-a hotărât: la toamnă se însoară. În timpul ăsta, pregătirile erau în toi pentru altă nuntă: Narcisa Daşchievici, o fată măruntă de 20 de ani, urma să se mărite cu un băiat din Dărmăneşti. Bucătăreasa satului făcea prăjituri pentru nuntă când a început să plouă. În câteva ore, bătrâna era luată de apă împreună cu soţul ei, cu animalele din curte şi jumătate din casă. În drum, viitura l-a prins şi pe inginerul silvic, i-a rostogolit maşina în câmp, apoi l-a tras în torent. După ce s-au retras apele, cu toţii au fost găsiţi morţi. Bucătăreasa a ajuns până la intrarea în satul vecin. Pe băiat l-au căutat sute de oameni timp de cinci zile. L-au găsit abia sâmbătă.

„Când termină ei înmormântarea, începem noi nunta”

Duminică după-amiază, în faţa bisericii e o căruţă cu felinare negre la colţuri, în care e aşezat un sicriu acoperit cu coroane de flori. În jurul ei, vreo 200 de oameni se pregătesc să urce spre cimitir. În frunte e o fată care duce portretul decedatului, un tânăr la costum, tuns soldăţeşte, cu faţa ovală, privirea drept înainte. Urmează tineri cu banderole tricolore, bărbaţi în uniforme verzi, cu puşti pe umăr, şi o fanfară cu trompete şi tobe, care cântă tânguit, cu alaiul după ea. În cimitirul din vârful dealului sunt deja zeci de bătrâne, strânse în jurul gropii. Lângă e un morman de pământ maroniu şi lipicios, cu o lopată înfiptă-n el.

În vale, nuntaşii aşteaptă la casa miresei să se elibereze biserica şi să vină primarul de la înmormântare, să le facă cununia civilă. Mireasa stă lângă fântână. În drum, copiii aleargă printre picioarele bărbaţilor, care discută zâmbitori, îmbrăcaţi în cămăşi colorate, cu batiste albe în buzunar. Se opresc din râs când aud nouă focuri de armă trase de colegii inginerului silvic. „Când termină ei înmormântarea, începem noi nunta. Cum să ne simţim dacă noi aici pregăteam astea şi pe drum trecea înmormântarea bătrânilor, iar acum l-au găsit pe băiatul ăsta?!”, ne spunea mireasa cu o zi înainte. Dimineaţa, lăutarii cântau hore de nuntă pentru tânărul care a murit necăsătorit. După-amiaza, alţi lăutari cântă aceleaşi cântece pentru proaspeţii însurăţei. Biserica e la fel pentru toţi, albă.

Tinerii pescuiesc în lanul de porumb

Ca să ajungi în satul Călineşti din comuna Şerbăuţi trebuie să urci din Suceava pe un drum european, apoi coteşti pe un drum judeţean şi din nou pe un drum comunal. La ultima intersecţie e un indicator scris în română şi ucraineană. Câmpurile din jur sunt lacuri care se transformă în mlaştini, iar culturile sunt culcate în direcţia viiturii. Câţiva tineri pescuiesc într-un lan de porumb. Una dintre primele case are gardul de beton doborât şi uşa baricadată cu scânduri şi saci cu nisip. Satul e aşezat pe două dealuri despărţite de pârâul Holutna. „N-aveai nici unde-ţi spăla picioarele”, povesteşte o localnică despre pârâul care s-a înălţat pa­tru metri. Lângă albie sunt doar câteva case, de parcă ar fi rămas ultimele la întrecere. Pe ele le-a lovit apa.

„Am văzut mai întâi vaca şi apoi am văzut că vine o fată pe apă”

Trei femei stau în faţa casei bătrânilor Ioana şi George Cucuruz. Tocmai s-au întors de la înmormântarea lor şi rememorează ce s-a întâmplat în acea zi. Luni, 28 iunie, a plouat de patru ori în Călineşti. Pe la ora 18.00, când a văzut că furtuna e puternică, bucătăreasa a lăsat gătitul pentru nuntă şi a venit acasă, unde a găsit apa până la genunchi. A dezlegat vaca şi a trimis nepoata, care era în vacanţă acolo, să ia portofelul cu bani din casă. Bătrânul era în faţa porţii deschise de apă şi se ţinea de stâlp. Apoi a venit un val puternic şi a măturat totul. Vladimir Ionasciuc, un bărbat de 58 de ani, stă peste drum de casa bătrânilor. Când a văzut că apa i-a deschis poarta, a alergat să-şi scoată fata de 35 de ani, care are maladia Little şi nu-şi poate controla picioarele, din bucătăria de vară. Şi-a urcat soţia şi fiica în pod. El a rămas pe scară şi se uita în curte prin fereastră şi prin uşa deschisă de apă. O vacă i-a intrat în curte şi a trecut prin şură. „Am văzut mai întâi vaca şi apoi am văzut că vine o fată pe apă.” A sărit de pe scară şi a tras în pod fata, care se prinsese de stâlpul de la intrare. Era nepoata bătrânilor. I-a salvat viaţa.

Povesteşte toate astea monoton, cu privirea fixă. Parcă apa i-a luat şi vlaga, o dată cu stupii de albine din grădină. Când am ajuns la el, se auzeau bătăi de ciocan din pod. Ionasciuc îşi construia acolo un pat, să doarmă la casa lui, chiar dacă soţia şi fata nu mai vor să audă de aşa ceva. Bucătăreasa a ajuns la patru kilometri distanţă, în satul vecin, prinsă de o buturugă, cu mâna încleştată pe o creangă. Soţul ei a fost dus până la drumul judeţean, unde au ajuns şi stupii vecinului. Pe acolo mergea Lucian Antonovici cu o Dacie 1310 când a fost lovit de val. Sora lui era blocată de ape în satul vecin şi se ducea s-o ajute. Întâmplarea a fost surprinsă de Dorel Repta, proprietarul unui bar din Şerbăuţi, care mergea cu maşina la Suceava şi s-a oprit cu 100 de metri mai la deal, unde apa nu acoperea şoseaua. „S-a dus o dată peste cap de nu s-au mai văzut nici el, nici maşina. După trei minute, a reuşit să iasă. Se ţinea de maşină, i se vedeau doar capul şi o mână, cu care îmi făcea semn disperat să-l ajut.” Repta s-a întors la prima casă, i-a spus bărbatului de aici să meargă repede cu o sfoară şi să-l ajute pe tânăr. Întâmplarea a făcut ca bărbatul să fie chiar tatăl victimei. Când a ajuns la faţa locului, băiatul nu mai era.

Cum a fost găsit tânărul inginer silvic, după cinci zile

Pe bătrâni i-au găsit a doua zi dimineaţă, dar băiatul a fost dat dispărut. Îmbrăcat de doliu, în curtea casei cu panglică neagră deasupra uşii, Nicolae Antonovici ne povesteşte cum l-au căutat. Cu câteva ore înainte, o televiziune îi filma nevasta ţipând în timp ce scafandrii îi scoteau băiatul mort din gârlă. „Am căutat patru zile, de la locul înecării până la Dărmăneşti. 3-400 de persoane – colegii lui, pădurari, ingineri, jandarmii şi lumea din sat. Cu toate căutările, până vineri seară a fost de negăsit. Vineri după-masă, cineva a spus: «Puneţi un colac şi trei lumânări pe apă în dreptul maşinii». După ce am pus colacul, a mers 10-15 m şi s-a oprit exact unde era cadavrul, unde era el înecat. S-a învârtit colacul o oră, până s-a rupt în trei. Sâmbătă dimineaţă trebuia să continuăm cu scafandrii. I-am rugat să vie în locul în care s-a învârtit colacul. În zece minute a fost găsit.”

„Ba pe tine te ia viitura!”

Preotul satului, care se prezintă „Popovici, zis Burebista”, spune că obiceiul cu colacul nu e creştin, ci vine chiar de pe vremea dacilor. La sfatul lui, mama băiatului a adunat 25 de văduve şi le-a adus la biserică să se roage pentru găsirea băiatului. „Asta a fost prima oară când am plâns”, spune părintele. „Am văzut în viaţa mea de toate, dar un răcnet disperat de mamă îndurerată, cum striga Lidia, asta n-am văzut: «Părinte, un deget, o mână să-i găsesc, să am unde să plâng!»”, îşi aminteşte preotul bărbos ca un dac, în timp ce alaiul de nuntaşi se apropie chiuind de biserică.

Birtul din centrul satului e plin de săteni gălăgioşi, care dezbat pe cine o să ia viitura primul: „Ba pe tine te ia, casa o să rămână şi pe tine te căutăm două săptămâni!”. Pe geam se văd două femei, de o parte şi de alta a drumului, care vorbesc la telefon. Una e îmbrăcată în negru, cu pantaloni şi batic, cealaltă are fustă scurtă turcoaz şi părul blond făcut coc. La două sute de metri de birt e şcoala, din care trei clase sunt ocupate cu praznicul tânărului. Peste drum e căminul cultural, unde trei copii se joacă cu baloane colorate şi lăutarii îşi verifică orga electrică. Când întrebi de viitură, sătenii din Călineşti îşi lasă capul în pământ. Apoi îşi amintesc de întâmplarea cu colacul ca de o dovadă că totul are un rost. O mai povestesc o dată însufleţiţi şi trag aer în piept: „Ce să facem? Viaţa merge înainte!”.

Inundaţia ultimilor 200 de ani

Nimeni nu-şi aminteşte să mai fi fost vreo viitură prin Călineşti, apa a ajuns cel mai mult până la treptele primelor case. Dar de vreo patru ani harta de riscuri din Suceava nu mai corespunde cu realitatea, după cum ne-a povestit cu o zi înainte un reprezentant al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă. Aşa a fost posibilă inundaţia „una la 200 de ani”, după cum a descris-o preşedintele Băsescu. E greu de imaginat cum puţină ploaie poate aduce aşa ceva. În drum spre sat, se întunecă brusc şi începe să plouă după două zile cu soare. În cinci minute, pământul saturat cu apă nu mai poate înghiţi ploaia şi drumul european devine un râu maroniu, cu afluenţi şiroind pe uliţele de pe ambele părţi.

Monica Columbeanu, Mugur Mihăescu sau Cătălin Botezatu coboară din paginile tabloidelor în praful şi aglomeraţia centrului vechi. Odată cu ei, o mulţime de tineri cu bani abandonează zonele „de fiţe” şi vin să se distreze printre boemi. Cârciumarii se conformează cererii şi deschid printre ruine terase pretenţioase şi scumpe, la fel ca cele care în alte zone trag obloanele.

Fete semidezbăcate în clădirea unde a fost ales Cuza domnitor

Sâmbătă, la ora 11 noaptea, centrul istoric e plin ca un furnicar. Din strada Smârdan, una dintre puţinele refăcute de primărie, a rămas o potecă pe care se strecoară un şuvoi de oameni printre fripturi, salate şi sticle de bere. În stânga şi-n dreapta sunt mese şi fotolii din plastic împletit, populate cu bucureşteni veseli. Din amalgamul ăsta sar în ochi veşmintele sumare, dar sclipitoare, ale domnişoarelor care ţopăie la braţul amicilor în tricouri mulate, cu pălării pe cap. Au variante de distracţie fără număr: localuri tapetate cu poze de epocă, pub-uri,  chiar şi o terasă cu fotolii albe, muzică de club şi un fel de candelabru făcut din sticle de bere. La geamurile de la etajul fostului hotel Concordia, unde s-a hotărât în 1859 dubla alegere a lui Cuza ca domn al Ţării Româneşti, pot fi admirate două fete dansând lasciv pentru cei de la terasă, ademenindu-i în club. Străinii stau pe fotoliile confortabile ale terasei de vizavi şi savurează show-ul.

Locatarii ilegali din clădirile art deco încep să dipară

Până nu demult, aici erau doar câteva cluburi de rock, plus nişte crâşme proletare. Prin zonă mişunau studenţi, tot felul de artişti săraci şi câţiva bătrâni care mergeau glonţ la o terasă de tablă de pe Lipscani, cu bere, mici şi manele. Acum sunt peste 100 de terase pline chiar şi-n timpul săptămânii cu tot tineretul Bucureştiului. Atunci, locatarii ilegali trăiau ca în mahala în clădiri Art Deco. Acum au mai rămas doar câţiva, iar casele se restaurează. Capitalismul şi-a întors în sfârşit faţa către centrul istoric prigonit de comunism şi tranziţie. Dar cum arată capitalistul la faţă?

„Dictatura bunului gust”

Mugur Mihăescu, cunoscut ca Garcea de la Vacanţa Mare, mă aşteaptă pe terasa pub-ului său, St. Patrick de pe Smârdan. E tot chel, ca la televizor, dar n-are uniformă. Azi e îmbrăcat ca un puştan – pantaloni trei sferturi în carouri şi cămaşă albă şifonată, cu doi nasturi desfăcuţi -, dar tună ca un mareşal când vorbeşte despre centrul istoric. „Să vină toţi proprietarii de clădiri şi să redea demnitatea acestui centru superb pe care-l avem!” Mihăescu vrea să instaureze „dictatura bunului gust”.  Soluţia sa e „puterea exemplului”. A făcut o asociaţie a comercianţilor, Micul Paris, care face lobby la primărie să rezolve problemele zonei. Mai vrea să organizeze tot felul de activităţi culturale, să nu cumva să ajungă Lipscaniul ca Dorobanţiul, care „s-a îngropat pentru că a fost o zonă a tunarilor”. Acum amestecă obosit o cafea. A pedalat 15 km pe bicicletă, din Pipera până aici. Pe automobilişti nu-i vede bine: „Într-un an îi paralizăm. Nu mai intri aici nici bătut. Poţi să fii tu mama şmecherului care vii cu Rollsu’ şi-l tragi până-n botu’ terasei, nesimţitule!”, spune Mihăescu, el însuşi fost posesor de Lamborghini. Acum îşi pune şapca şi ochelarii de soare şi pleacă pe Trek-ul lui de oraş, curat ca lacrima.

„Centrul istoric devine centrul teraselor. Funcţia lui culturală nu există”

Într-un apartament aristocratic de la etajul I al clăririi de pe Lipscani 41 e singurul cabinet foto din Europa unde colorarea fotografiei se face manual, cu pensula. Eugen Ciocan, „Maître Photographe”, a lansat studio-ul cu o expoziţie-manifest: vedete în haine de epocă plimbându-se nonşalant prin centrul vechi devastat. I-am cerut părerea despre cei care au deschis puzderia de terase: „Cred că mulţi oameni sunt mânaţi de intenţii bune. Problema este că unii nu dispun de un orizont cultural adecvat. Nu poţi să vehiculezi intenţii bune pe tărâmul bunului-simţ, tu fiind pe tărâmul bănuţului. Sunt competenţe diferite.” Fotograful spune că sunt mulţi bucureşteni în căutare de refugii, iar centrul vechi se dezvoltă presat de nevoia asta. „Dar el tinde să devină centrul teraselor, pentru că funcţia lui culturală şi istorică nu există. Trebuie cumva creată.” Altfel, spune el, rămânem doar cu o „terasiadă”. L-am întrebat pe Maître Photographe care e soluţia. „Puterea exemplului”, mi-a răspuns, fără să ştie că îl parafrazează pe Mugur Mihăescu.

„Vin toţi din Dorobanţi”

Chiar lângă Fotocabinet, pe Lipscani 45, e o terasă cu pretenţii de rafinament: Old City. Înăuntru îl găsesc pe Cristi Dumitru, patronul de 32 de ani. Stă la masă, mănâncă o friptură şi vorbeşte la telefon. De la 18 ani se ocupă de terase. Înainte a avut Vintage Pub, care e deschis şi acum pe Smârdan, iar treburile i-au mers aşa de bine că s-a mutat aici, într-un spaţiu mai mare. „Centrul istoric nu ţine cont de criză, e pe un trend ascendent”, spune el. „Lumea bună a început să vină pe-aici. Monica Columbeanu, EBA… s-au mutat din Dorobanţi şi Decebal încoace.” Asta se vede şi în preţuri: 8 lei o sticluţă de suc. Merg spre Smârdan şi dau, la colţul Băncii Naţionale, de un grup de turişti străini pensionari care se pozează cu bicicleta de la Thomas Antiques, legată de un stâlp pe post de reclamă. Dintre rămăşiţele unei fundaţii sar doi dulăi, latră fioros şi îi fugăresc. La câţiva metri, oamenii îşi beau liniştiţi cafeaua pe terasa restaurantului Sushi Ko, franciză a unei firme din Liban. „Clienţii sunt din clasa medie-bogată”, îmi spune încântat Dan Mehedinţu, un tânăr la costum cu ecuson de „Floor Manager”. „Vin toţi din Dorobanţi, actori, oameni de afaceri, politiceni, cântăreţi – Adi Despot, Andreea Raicu, Cătălin Botezatu, Bendeac, gagica aia de la cârcotaşi…” Vizavi e un flaşnetar cu biletele care îţi ghicesc viitorul. Pentru cinci lei, ia de coadă şoricelul cu ochi roşii de pe pălărie, care îmi extrage un bileţel. Adaptat publicului, bileţelul în limba engleză îmi prezice: „Anul acesta vei găsi răspunsul tuturor problemelor tale financiare, posibil în afara ţării.”

„Copiii şi-au dorit un act de cultură”

Pe strada Gabroveni găsesc o atmosferă eclectică: în capăt, un BMW negru mat, parcat cu botul până-ntr-o terasă, are pe bord o pălărie gri, vintage. Strada e încă şantier, dar două terase au mesele chiar în pietriş. A treia, Fame, e cocoţată pe un podeţ de lemn ridicat între pasarelele de pe margini. Patroana e Ileana Pălan, de 47 de ani, care a mai avut o terasă la parterul unui bloc din zona Călăraşi. „Copiii şi-au dorit un act de cultură”, spune ea. Aşa că a făcut în centrul istoric o terasă cu sloganul „It’s all about fame/ Tot ce contează e faima”, care momentan zguduie toată strada cu başii muzicii de club. În mod normal au muzică din anii ’60-70, îmi explică, iar la subsol vor organiza standup-uri, teatru şi seri de blues. Vrea să păstreze arhitectura clădirii, ba chiar să adauge nişte decoraţiuni clădirii cam simpluţe. „Românii se întorc în sfârşit la valori”, conchide. Lângă Fame, şapte copii se joacă pe strada-şantier plină de gropi şi ţevi care ies din pământ. Locuiesc într-o casă distrusă, cu ferestrele astupate. Prin uşa deschisă se văd o saltea şi un scaun de plastic împletit, identic cu cel de la o terasă din apropiere.

„Ne-am săturat de VIP-uri!”

Nu toate locurile sunt scumpe şi fiţoase. În clubul de rock Fire, de exemplu, n-a fost zărită vreodată Monica Columbeanu. La Bon Humor, de pe Smârdan, vin mai mulţi din „clasa medie intelectuală, pe la 30 de ani şi care au ceva bani”, îmi spune patroana. Alina Stroe, de 30 de ani, a studiat turismul în Germania. A stat 11 ani acolo, 6 ani în Spania şi de doi ani s-a întors în România. Soţul e inginer-constructor, dar din cauza crizei s-a reorientat. Îi place să gătească, aşa că şi-a deschis o terasă-restaurant. El găteşte după-amiază, soţia dimineaţă. Fiind afacere de familie, duminica e „ziua familiştilor”. În sesiune e plin de studenţi cu foi în faţă. Nu prea e loc de fiţe. Nici în Cafe des Beaux Arts nu vin mondeni. Cafeneaua, cu un interior de salon franţuzesc, atrage mai multi turiştii străini, îmi spune proprietarul. Denis Creţu, critic de artă, îmi povesteşte cum 20 de ani a avut aici galerie, dar anul trecut a transformat-o-n terasă. „20 de ani a mers arta, acum merge cafeneaua!” Un alt patron îmi spune că cei de-aici s-au săturat de VIP-uri. „Vin într-un loc, fac scandaluri, apoi se mută în alt loc şi iau clienţii cu ei. Se mută din Bamboo în Bellagio şi îl falimentează. Mai multe cluburi au sfârşit aşa”.  Mai bine e cu oamenii normali, care vin constant, îmi spune bărbatul, care nu vrea să-i fie publicat numele.

Dorobanţiul pustiu

Acum câţiva ani, la parterul blocurilor comuniste de pe strada Radu Beller, din zona Dorobanţi, au început să apară cafenele scumpe. Alimentaţi de boom-ul economic, aici s-au adunat adolescenţi cu Ferrari-uri primite-n dar de la părinţi, dive de-o vară, neveste de moşi bogătani şi politicieni veniţi la agăţat. Strada prăfuită s-a înghesuit de maşini de lux parcate de-a valma, iar tabloidele s-au hrănit mult timp cu scandaluri din Dorobanţi. Sâmbăta trecută, însă, Dorobanţiul era aproape pustiu. Câte vreo cinci oameni la fiecare terasă, păziţi de chelnerii plictisiţi. Aceştia nu sunt prea dornici să vorbească, dar recunosc că afacerile pentru care lucrează merg prost. Ce s-a întâmplat cu „înalta societate”?

Botezatu: „Mă regăsesc extrem de bine în Centrul Istoric”

Creatorul de modă Cătălin Botezatu, „rezident” al tabloidelor, spune că găseşte aici „un melanj de tineret şi persoane boeme care deocamdată nu sunt alteraţi de fiţele şi figurile altor cartiere de lux. Când sunt în Bucureşti şi vreau să fug de promiscuitatea celorlalte terase, mă regăsesc extrem de bine în acea zonă.” Botezatu spune că îi place să lase maşina de 150.000 euro şi să savureze zona mergând pe jos: „E plăcut să mergi pe străduţe pe lângă biserica aia, pe lângă ruinele alea celebre.”

Cântăreaţa Delia Matache a fost vânată recent de paparazzi pe Lipscani. „Tot ce are cultură şi istorie ne place”, îmi spune ea. „Este un aer destul de boem şi asta-i frumos, că ne îmbie. Mie-mi place în aglomeraţie”. Ramona Gabor, ai cărei sâni au făcut carieră în tabloide, spune că e zona în care se simte cel mai bine din tot Bucureştiul. „Te simţi ca fiind într-o vacanţă continuă, te simţi exact ca în afară.” O atrag clădirile vechi, spune. Sora ei, Monica Columbeanu, celebră pentru măritişul cu miliardarul Irinel Columbeanu, mi-a scris pe e-mail că e pasionată de cultura Centrului Istoric: “Obişnuiam şi atunci dar şi acum să merg la teatrele din Centrul Istoric. Am fost de nenumărate ori atât la Teatrul de revista Constantin Tănase cât şi la Teatrul de Comedie.”

Ciocan: „Centrul ăsta are un nivel de colaj şocant”.

„În 20-30 de metri de trotuar parcurgi 300 de ani de arhitectură”, spune fotograful Eugen Ciocan. „Sunt inserţii şi de pe vremea lui Ceauşescu, şi puţin art-deco, şi citate eclectice mai vechi, şi vagi amintiri de neoromânesc, şi termopanele actuale şi sticlele care intervin fără jenă.” Antropologul Bogdan Iancu spune că acelaşi colaj e valabil şi la oameni. „Cartografierea Socială a Bucureştiului realizată de catedra de sociologie a SNSPA arată că centrul istoric este ţinta aproape tuturor categoriilor de consumatori de cultură pe care ţi-i poţi imagina. Deci şi a fitoşilor şi cocalarilor, chiar dacă unora le place sa creadă că centrul istoric este zonă liberă de fiţe.”

Societatea i-a împins pe fiţoşi afară din Dorobanţi

Atacurile din presă au trimis fiţele în periferia spaţiului urban bucureştean, explică Bogdan Iancu. Lumea a început să vorbească despre ei cu dispreţ şi au apărut tot felul de site-uri în care „piţipoancele” şi „cocalarii de Dorobanţi” erau ironizaţi. Astfel că mondenii au fost nevoiţi să se reorienteze. Apetitul pentru o zonă simandicoasă vine de la plimbările prin capitalele europene, care i-au impresionat cu centrele lor istorice, crede antropologul. Nu le-a fost greu să se adapteze, pentru că pot să combine fără griji stilurile: „Cocalarul şi fiţosul îşi pot păstra părul ca un covor de lână de iac pe piept şi să aibă reverii simpatice la boema din care li se pare că fac parte”, spune Iancu.

Presiunea banilor

Din toată povestea asta, cel mai câştigat iese peisajul din centrul istoric. Clădirile se restaurează, mizeria dispare puţin câte puţin. Ce n-au reuşit în 20 de ani intelectualii care se lamentează de pierderea trecutului sunt pe cale să reuşească afaceriştii şi fiţoşii. Asta nu din vreun sentiment nobil al conservării culturii, ci pentru bani. În premieră pentru Bucureşti, să restaurezi o casă veche a devenit mai profitabil decât să trânteşti un turn de sticlă.

Ca să se răzbune pe oraşul cam adormit, bucureştenii au început să organizeze nopţi albe cu tot felul de momeli culturale. Au fost noaptea muzeelor, noaptea devoratorilor de publicitate, noaptea albă a galeriilor de artă, iar la sfârşitul lunii vine noaptea institutelor culturale. În plus, tot felul de evenimente care ţin până târziu împrumută ideea atractivă de noapte albă. Dintre toate nopţile astea, cea a galeriilor e cea mai încurcată: ai 8 ore să vizitezi 40 de galerii, care scot la înaintare 140 de artişti într-un fel de supermarket cultural răspândit prin tot oraşul.

În căutarea capului de iepure

Arta contemporană în România e când ignorată, când fugărită. Cu toate astea, galeriile răsar ca firele de iarbă prin crăpăturile asfaltului şi oferă spaţiu de exprimare tinerilor artişti. Am reuşit să vizitez până la 4.00 dimineaţa 13 galerii, reprezentative pentru felul în care arta contemporană scoate capul din subteran. Locurile sunt marcate cu afişul evenimentului, un cap de iepure cu privire de criminal, care arată ca însemnul vreunui grup de satanişti. Pornesc de la Cărtureşti, o librărie care s-a transformat în mall cultural fără să renunţe la atmosfera de mică ceainărie. La subsolul casei de pe strada Arthur Verona stă agăţat pe pereţi Barack Obama, pictat în fel şi chip de Valeriu Mladin. După ce te uiţi la picturile cu pantoful zburător sau turnurile gemene (înainte şi după), eşti invitat să-ţi faci o poză cu artistul, pe fondul unui tablou cu Abraham Lincoln alături de Obama. Odată îndeplinit capriciul artistului, pornesc pe Arthur Verona, stradă închisă circulaţiei pentru evenimentul Street Delivery.

Publicitatea îşi deschide filiale în artă

Undeva în zonă, pe strada Aurel Vlaicu nr. 6, e agenţia de publicitate Cohn&Jansen. Acum cinci ani, ei au decis să închirieze cu câteva sute de euro un panou publicitar de pe Verona şi să-l împodobească cu toată creativitatea de care sunt în stare. Au rezultat comentarii vizuale la starea societăţii româneşti, cum ar fi propunerea pentru un nou echipament al echipei naţionale de fotbal: fustiţă în loc de pantaloni scurţi. Acum le-au adunat pe toate în mansarda agenţiei şi au poftit lumea să le admire una lângă alta. Alţi publicitari, cei de la McCann Erickson, şi-au deschis o galerie la subsol şi au chemat cinci artişti urbani în expoziţia „Schimbul de noapte”. Oamenii intră, stau puţin şi fug afară, alungaţi de căldură. În curte e plin de tineri care discută şi beau bere gratis. De toate balustradele sunt legate o mulţime de biciclete, înghesuite unele în altele.

Biciclete gratis

RATB nu a oferit o linie specială pentru noaptea albă. Ar fi fost şi greu ca un autobuz să se încolăcească pe toate străduţele. În schimb, organizatorii au oferit biciclete cu împrumut. Aşa că vehiculele urbane au împodobit toţi stâlpii din jurul galeriilor. Urmând un roi de biciclete şi ghidându-mă după muzica duduind în cartierul liniştit de ambasade, ajung la Galeria 418 de pe Intrarea Armaşului nr. 18. Spaţiul e un apartament aristocratic de la etajul doi al unui bloc vechi. O doamnă mă roagă să calc cu grijă pe parchetul care scârţâie şi trezeşte vecinii de jos. Admir tiptil sculpturile albe cu capete de rinocer şi fug până nu cheamă cineva poliţia.

Ajung pe str. Icoanei 17, unde e o căsuţă plină de trandafiri agăţători care găzduieşte galeria Recycle Nest. De aici zbor pe bicicletă până pe lângă Parcul Tineretului, unde caut galeria Little Yellow Studio. Găsesc un gard multicolor însemnat cu capul de iepure, în spatele căruia e o curte în care petrec vreo 50 de oameni. În casă sunt picturi „de un realism uşor, văratec ca o cămaşă viu colorată” şi câţiva oameni care dansează pe întuneric, animaţi de un DJ. Mai găsesc în zona 13 Septembrie, pe străduţe cu case vechi şi dărăpănate, galeriile Anaid şi Atelierul Doi. Atracţia zonei e însă The Ark – fosta Bursă de Mărfuri. Clădirea a fost în pragul demolării când mai multe firme de comunicare au restaurat-o şi au transformat-o în spaţiu creativ, un bastion de cultură în coasta cartierului Rahova. Noaptea albă e un lucru obişnuit aici: piaţa de flori e deschisă şi freamătă de discuţii şi pregătiri.

Expoziţii în spatele halbelor de bere

E deja ora 3.00 şi vizitatorii s-au mai rărit. Petrecăreţii însă sunt pe poziţii la terasele din centrul istoric. În spatele unei astfel de terase, cu halbele de bere la geamuri, e Atelier 35 de pe str. Şelari nr. 13. Înăuntru e o expoziţie de fotografie: artistul şi-a pozat apartamentul de la etajul 10, apoi toate cele nouă apartamente identice de sub el. Tot ascuns după o terasă e şi TC Studio de la Hanul cu Tei, unde la 3.30 am găsit şase picturi abstracte şi trei tineri prăpădindu-se de râs la un film de groază pus pe un laptop. O galerie cu nume criptic (Atelier 030202) e pe str. Sfânta Vineri nr. 11, ascunsă după un gang. Aici văd expoziţia „Coşmaruri contemporane”, în timp ce femeia de serviciu spală pe jos, şi plec o dată cu cei de la galerie. După o goană prin centrul Bucureştiului, mai prind deschis Centrul Artelor Vizuale, o galerie cu aspect comunist de la parterul unui bloc de lângă Piaţa Revoluţiei. La 4.30 cerul începe să se lumineze, în timp ce tinerii mişună încă teleghidaţi pe străzi.



La doi pași de Piața Victoriei, locul unde se hotărăște destinul țării și se toacă nervii șoferilor, un om stă toată ziua și face hârtie. În subsolul Muzeului Țăranului, înconjurat de saci cu hârtie, lighene cu hârtii fermentate, cazane de tocat hârtii și prese de hârtie, hârtierul Răzvan Supuran transformă deșeuri de hârtie în obiecte cu personalitate. Face asta de vreo șapte ani și a avut destul timp să cugete la soarta hârtiei.

Hârtia nu va mai fi necesară
În ultimii 2000 de ani, ea a transformat lumea, a adus globalizarea culturală și a făcut posibil progresul tehnic care ne-a dat calculatoare și Internet. Tocmai această tehnică ne va duce la situația în care industria hârtiei nu va mai fi necesară, spune el. Așa că n-a mai privit hârtia ca pe un obiect cu două dimensiuni, lungime și lățime. A început să pună în ea frunze, flori, crengi, să o toarne în forme, să facă sculpturi. Anul trecut a îmbrăcat cabina de proiecții de la MȚR în hârtie manuală. Iar acum vrea să facă o casă.

Nu o să facă din prima o vilă, ci o căsuță de 2,5 metri lungime și 1 metru lățime. Dar n-o să fie de jucărie și nici n-o s-o ia vântul. “Lemnul și hârtia au în compoziţie acelaşi lucru: fibra de celuloză. La lemn, fibrele nu sunt uniform structurate, într-o densitate crescută. Teoretic, printr-o presare foarte puternică, se poate obţine o densitate mai mare decât a lemnului.” Cum faci scânduri de hârtie la fel de dure ca lemnul? Inventezi un meșteșug.

“Din hârtie moartă devine hârtie vie”
Nu pare mare filosofie să faci hârtie manuală. Iei o mulțime de foi, le faci ferfeniță, le pui într-o găleată și torni apă peste ele. Aștepți cam o săptămână, până încep să fermenteze și să miroase groaznic. În timpul ăsta, în hârtie se nasc bacterii care fac hârtia mai bună. “Din hârtie moartă devine hârtie vie”, spune meșterul. Apoi o arunci într-un butoi plin pe trei sferturi cu apă, în care o tijă legată de un motor toacă hârtia până o tranformă într-un terci alb-cenușiu.

Cu terciul ăsta poți face coli de hârtie, dacă scoți celuloza cu o sită și o presezi între două bucăți de pânză. Dar, la fel de bine, poți crea un obiect. Răzvan toarnă terciul într-o formă ca de cozonac, lungă de un metru, cu fundul găurit ca să se scurgă apa. O presă electrică presează celuloza, puțin câte puțin, până scoate aproape toată apa din ea și o face tare ca lemnul. Mașinăria e o fostă presă de gunoi, care a costat inițial 500 de euro, dar a ajuns la 2000 după toate modificările. La sfârșit, se scoate din ea cu un fel de scândură de hârtie, care trebuie lăsată la uscat vreo două săptămâni.

Scândurile uscate pot fi folosite ca grinzi sau tăiate în cărămizi. Cu astfel de cărămizi va fi construită casa, lipite cu un mortar pe bază de celuloză. Acoperișul va fi făcut din grinzi peste care se pun plăci de hârtie mai mari decât niște țigle normale. Casa va fi rezistentă la apă – e de ajuns să amestece hârtia cu rășină de brad. Totul va fi pus pe un postament din lemn și plimbat prin țară, să vadă lumea că se poate construi cu hârtie.

“Munţii de hârtie ar fi suficienţi pentru 100 de ani de construcţii”
Hârtierul fumează țigări “Plugarul” și stă la o măsuță de cafea, într-un separeu amenajat ca birou în atelier. Are barba lungă, iar părul, când șaten, când cărunt, arată ca de parcă cineva a amestecat mai multe sortimente de hârtie. Școlit în istorie și filosofie, fost jurnalist la Pro TV, Răzvan pare acum un călugăr în hanorac. Îmi spune că ar vrea să se mute cândva într-un atelier în afara orașului, unde să locuiască, să lucreze și să aibă o moară de hârtie. “Vreau ca lucrurile să fie statornice, să nu mă mai plimb de colo-colo, ca acum. Asta pe termen lung, vorbesc de un proiect de-o viață.”

În termenii ăstia gândește meșterul. Hârtia nu-i un job pe care-l faci opt ore și pleci acasă. Totul are un rost, iar rostul casei e să arate că hârtia se poate folosi ca material de construcție. “Lăsăm să mai treacă 2000 de ani sau regândim lucrurile? Sunt atâţia munţi de deşeuri! Eu cred că munţii aceştia de hârtie ar fi suficienţi pentru 100 de ani de construcţii.”

“Hârtia e obiect, oamenii sunt subiecte.”
O scândură se produce în câteva ore. Răzvan încearcă să facă cel puțin una pe zi, ca să termine până în august. În restul timpului nu se plictisește – are comenzi de hârtie, cursuri și tot felul de proiecte, despre care vorbește pe blogul atelierului (atelieruldecarte.blogspot.com).
Revista “Mețeriașii”, o publicație a MȚR scoasă în 100 de exemplare, e creată de el pe hârtie manuală pe care o trage la imprimantă și îi ștanțează numele cu litere de metal. Printre articolele din numărul trei e unul numit “Moartea hârtiei”, semnat chiar de el, în care scrie: ” În vremea când se comunică prin media și internet, hârtia e simplă remanență postindustrială. Prevăd dispariția hârtiei suport în câteva decenii. Dacă va mai exista, va fi prin întoarcere la sens inițial.”

Adică vom pune pe hârtie doar lucrurile cu adevărat importante. Pentru omul ciudat din subsolul MȚR-ului, importantă e hârtia. Pune hârtie pe hârtie. Articolul continuă: “Hârtia aceasta nu mai are doar două dimensiuni, ci patru. Hârtia e obiect, oamenii sunt subiecte.”

Sâmbătă dimineața, 15 tineri se strâng în mansarda unei cafenele din centrul Capitalei. Se împart hărți și instrucțiuni: echipe de trei-patru oameni se suie în mașini dis-de-dimineață și merg în Argeș la căutat de gunoaie. Fiecare echipă parcurge un traseu de vreo 50 km, oprește la fiecare grămadă de gunoi și notează într-un tabel descrierea și coordonatele de pe GPS. La final, le încarcă pe site-ul proiectului Let’s do it (letsdoitromania.ro), unde se va construi o hartă a gunoaielor din județ. Hărți similare se vor face în toate județele țării.
Scopul? Curățenie generală într-o singură zi. Echipa proiectului speră să scoată pe 25 septembrie din casă 200.000 de oameni, care să curețe toată țara de grămezile de gunoi. Pare un vis să mobilizezi sute de mii de voluntari, dar Estonia, Letonia, Lituania, Portugalia și Slovenia au reușit. România e cea mai mare țară în care se încearcă strângerea gunoiului. Mai întâi, însă, trebuie să-l inventariem.

Sunt repartizat în echipa care va merge pe traseul 25. Tovarășii de cartare sunt Talida, Radu și Alexandra. Duminica, la 8.45, ne întâlnim într-o benzinărie din Militari și pornim la drum. Șofer și șef de echipă e Talida, care a făcut trei ani de ASE și a lucrat în vânzări, achiziții și logistică. Acum a renunțat la toate, e studentă la comunicare, vrea să-și deschidă un magazin online de accesorii vestimentare și se implică în acțiuni ecologiste. “Mai mulți cunoscuți sunt foarte porniți împotriva mizeriei, dar nu s-ar băga la căutat gunoaie”, spune ea. Cu toate astea, ceilalți membri doi membri ai echipei sunt chemați de ea: Radu, vărul ei, și o colegă de la facultatea de mediu din Agronomie.

“N-avem gunoaie aici, întrebați-l pe dom’ primar”
Mergem pe DN7 până în Topoloveni, unde e celebra fabrică de magiun, și de acolo pornim în sus, pe șoseaua care merge de-a lungul râului Cârcinov. Dăm un SMS către centru că am intrat pe traseu și căscăm ochii de o parte și de alta a drumului: vedem căsuțe îngrijite, pomi, iarbă cu flori. Nici urmă de gunoaie, motiv de neliniște: “Ce facem dacă nu găsim nici un gunoi? Aducem de-acasă?”
Dilema e spulberată în localitatea Beleți, unde ne oprim să marcăm mizeria de lângă un pod. Un moș se apropie și se interesează: “Ce faceți, ce pozați acolo? Ce gunoaie, că n-avem, vine mașina de două ori pe săptămână să le ridice! Ați vorbit cu primarul?!” Ne cere legitimații și nu înțelege că nu e nevoie de aprobare scrisă ca să pozezi gunoiul. Îl lăsăm printre sticlele de plastic de la marginea drumului. La ieșirea din sat, “nici un gunoi” se transformă în grămezi împrăștiate pe câmp.

La intrarea în următoarea comună, e mai grav: chiar înainte de primele case, câmpul e transformat într-o groapă de gunoi improvizată. Coborâm, luăm GPS-ul mașinii, notăm în tabel coordonatele și estimăm: plastic 70%, carton 20%, sticlă 10%, 50 de saci. Deșeurile sunt împrăștiate pe sute de metri, continuă printre pâlcuri de copaci și ajung până pe malul apei, care le mai mătură la vale.

În alt sat oprim lângă doi moși care stau de vorbă pe marginea unui pârâu. “Știți pe-aici locuri unde s-au adunat gunoaie?” îi întrebăm. “Nu, cum așa, se poate?! N-avem gunoaie aici, întrebați-l pe dom’ primar!” Nu-l mai întrebăm pe dom’ primar, ne mulțumim să observăm că la trei metri de bătrâni apa susură printre PET-uri și cutii de bere.

“Iubește satul. Păstrează-l curat!”
Prin tot județul sunt pancarte cu “Iubește satul. Păstrează-l curat!”, ruginite și rupte, pe cale să devină ele însele deșeuri. La intrarea în Dobrești, pe un drumușor care duce la râu, sunt împrăștiate PET-uri, un morman de sticle de bere și bidoane de ulei de motor. După ce le inventariem intrăm în sat, unde nimerim în timpul unui eveniment local: meciul de fotbal de duminică. Se joacă pe un teren mărginit de maldăre de gunoaie care se întind până-n albia râului. Le facem poze, cu fotbaliștii din fundal cu tot, și măsurăm din ochi – 50 pe 30 de metri, 100 de saci.
Intrăm pe alte ulițe și dăm peste un bărbat de vreo 35 de ani care se plânge că localnicii sunt experți în căratul copacilor din pădure, nu a gunoaielor din sat. Într-adevăr, până să ieșim din Dobrești ne-am întâlnit cu patru ARO-uri cu remorci acoperite, din care se auzea trosnet de lemne, nu fâșâit de plastic și nici clinchet de sticlă în drum spre centrul de reciclare.

Sătenii zâmbesc și fac cu mâna la mașina de București. Drumul șerpuiește printre păduri, dealuri și livezi de pomi. Cu cât urcăm, cu atât clădirile sunt mai cochete. Dispar căsoaiele de BCA-termopan model “căpșunar” și apar cele tradiționale, renovate cu gust. Intrarea în județul Dâmbovița, capătul traseului, e semnalizată de drumul care rămâne subit fără asfalt, dar urcă pe o culme de deal cu vedere frumoasă către toate valea Cârcinovului. Poposim pe o pajiște înverzită să admirăm peisajul și să mâncăm cornuri cu ciocolată și prăjituri. Totul pare decupat dintr-un pastel, dacă nu ești curios să te uiți în râpa adâncă de la marginea pajiștei, căptușită cu un strat consistent de gunoaie ce se întinde pe sute de metri și va umple sute de saci.

“Unele grămezi erau niște chestii imense, pe sute de metri pătrați”
Pe la ora 19 începe o discuție despre mâncăruri, semn că vânătoarea de gunoaie se apropie de sfârșit. Dăm SMS-ul de final de traseu. Bilanțul: 34 de locuri pline de gunoaie în 116 km, fix câte un maldăr de gunoi la fiecare 3km. Alții au fost și mai norocoși. Octavian Ciobanu, un voluntar, a fost cu echipa lui în zona Cotmeana și a găsit câte un maldăr de gunoi pe kilometru. “Erau pe râuri! Oamenii își duc gunoiul la malul apei cu speranța să-l ia mai departe când vine viitura”, spune contrariat Octavian. Nicolae Orbișor a fost în zona Câmpulung: “Nu ne așteptam la atâtea gunoaie. Am cartat 31 de grămezi, dar unele erau niște chestii imense, pe sute de metri pătrați!”

În Argeș au fost duminică pe trasee vreo 40 de oameni, împărțiți în 16 echipe. Mai sunt multe zone pentru care se caută încă voluntari. Prin județul Cluj au umblat la începutul lunii 100 de oameni, care au găsit 650 de mormane. Urmează restul județelor, câte 3-4 în fiecare weekend până la mijlocul lui iulie. Înscrierile pentru cartare și curățenia generală se fac pe site-ul letsdoitromania.ro, la secțiunea “Implică-te”.

Unii voluntari sunt sceptici când vorbesc despre reușita proiectului. «Chiar dacă o să curățăm toate gunoaiele, a doua zi apar sigur la loc» au spus mulți. Dar în satele din Argeș, de exemplu, au fost turnate platforme de beton îngrădite, unde oamenii pot să aducă gunoiul. Acestea rămân pustii, în timp ce gropile de gunoi încropite pe câmp prosperă. Dacă pe 25 septembrie se va face curățenie, cetățenii ar putea să învețe care-i diferența dintre un mal de râu și un container de gunoi.

Dacă îți sună în cap o melodie cu versuri ca “Pentru mine tu ești cerul / soarele strălucitor / tu ești roua dimineții / fără tine simt că mor” și nu mai știi cine-o cântă, sunt șanse bune să o găsești pe site-ul manelevechi.info. Acolo te întâmpină poza unui mustăcios la cravată și cămașă suflecată, simbol al artistului de tarabă, care cântă prin mahala, imortalizat pe benzi jerpelite de magnetofon și importat pe Internet într-un loc cu o denumire bizară: Muzeul de manele. Fără fandoseli, site-ul arhivează “pionierii” manelelor: Accent, Albatros și Naste din Berceni, Azur, Generic, Real B, Tineret 2000 sau Zorile din Galați. Un vizitator comentează în cartea de oaspeți: “E o adevarată lucrare de patrimoniu! Așa ne distram noi ca studenți în anii ‘80-’90.”

Cum ai ajuns să asculți mizeriile astea?
În anii 2000, studenții nu se mai distrează așa. Moda e să pleci la universități din Vest, să călătorești și să fii cetățean internațional. Așa pare și Petre Bîrlea, un tânăr de 25 de ani tuns scurt, cu ochelari, într-un pulovăr în dungi tras peste cămașă. Ne-am întâlnit într-un tractir cu lambriuri pe pereți, tablouri turistice cu Singapore, ferigi în geam și lustre cu ventilatoare care nu se mai învârt. Au cedat în fața unui aparat de aer condiționat, singurul lucru care te face să-ți dai seama că nu ești la începutul anilor ’90.

La o ciorbă, Petre povestește cum a făcut studii culturale europene la Facultatea de Litere. Apoi a plecat în Marea Britanie, la University of East Anglia, unde a învățat sociologie. În anul III s-a transferat în Franța, la Université de Provence, unde și-a luat a doua licență. Iar acum a început-o la București pe a treia: psihologia. În paralel călătorește, face poze și câștigă bani din marketing pe Internet. Ascultă Yann Tiersen, Massive Attack sau Radiohead, dar îi plac și manelele “de tranziție” sau muzica lăutărească. Le-a făcut și site-uri: manelevechi.info și lautarie.net. Așa că multă lume l-a întrebat «Băi, tu, ăsta cu trei facultăți, cum ai ajuns să asculți mizeriile astea?»

Melodii de inimă albastră
“Când eram eu tânăr, prin clasa a zecea, făceam bani să merg la mare – umpleam CD-uri cu muzică și le vindeam pe net. Puneam toate albumele de la Metallica sau Iron Maiden în 700 de mega pe un CD, știam că se vând. Făcusem rost de niște muzică populară, pe care o băga un DJ la nunți de oraș de mâna a doua. M-a sunat un nene, că i-am trimis vreo patru CD-uri cu muzică din asta, și mi-a zis «Băi Petrică, am și eu o rugăminte la tine. Vreau să-mi faci și mie un CD cu lăutărească d-asta de se-ascultă la patru dimineața. Caută melodii de-astea de inimă albastră.»
Mi-a dat și niște nume – Romica Puceanu, Gabi Luncă. Mi-am notat, am început să fac săpături și mi s-a părut fascinant. Mai fusesem expus la muzica asta, nu trăisem într-o bulă de săpun, dar atunci mi s-a părut că o redescopăr prin perspectiva lui. I-am făcut CD-ul, i le-am ales cu grijă, mi-a mulțumit foarte mult și de-atunci a început să-mi placă.”

“Ești român, ești haiduc”
Al doilea episod care l-a apropiat de lăutărie s-a petrecut în Anglia: un prieten de-al lui a ajuns acolo la studii și colegii de cămin l-au întrebat “A, ești român, ești haiduc?” Încurcat că nu-l întreabă de Hagi, Dracula sau Ceaușescu, prietenul a aflat că se refereau la Taraful Haiducilor din Clejani, pe care toți străinii îl știau, dar românul nu. Așa a aflat și Petre de ei și le-a căutat pe Internet toată discografia. Câteva luni mai târziu a ajuns la Paris și a văzut un anunț într-o revistă: venea Taraf de Haidouks. Bilete n-a găsit, se dăduseră de două săptămâni, dar a venit cu jumătate de oră înainte de concert și a dat peste lăutari, că i-a auzit vorbind românește. Un violonist bătrân i-a zis «Las’ că te trec eu! Ce, fac ei concertul? Dacă nu te lasă, te luăm cu noi în culise sau pe scenă.» Lăutarii au încasat ei prețul biletului și l-au băgat în sală. “Concertul a fost incredibil. Juma’ din timp au vorbit în română cu publicul, deși noi eram singurii români. În rest erau francezi – mulți tineri, niște băbuțe cu monoclu, unii care s-au urcat pe scenă și au dansat cu ei.”

“Eram din altă clasă socială”
De manelele vechi îl leagă copilăria. “Din anii ’90 sunt câteva piese care îmi plăceau foarte mult. Una se numește “Portofele, portofele”, cu unul care ajunge la Jilava că a furat un portofel. Mai e unul care-i aproape afon, Marian Hulpuș din Ardeal. Are câteva melodii de dragoste, le cântă ciudat, dar frumos. Pe unele le-am descoperit târziu, dar astea – Albatros, Generic – am crescut cu ele. În familie nu se asculta, părinții nu aveau benzi cu așa ceva. Aveam o soră mai mare, la liceu, care a venit odată acasă cu o casetă cu Albatros și au certat-o. Eram din altă clasă socială, sau așa ceva…”

“Mă așteptam să fie d-ăștia ca mine, tineri boemi”
În prezent, “manele vechi” e un oximoron. Maneaua modernă e prin definiție nouă și perisabilă, pentru că se reciclează permanent. Nimeni nu vrea să asculte maneaua de anul trecut. Sunt destui, însă, care vor să asculte proto-maneaua de acum 20 de ani. Așa ajung la site-ul lui Petre, pornit de peste trei ani. “Pe manelevechi.info e aproape o regulă că lumea nu știe gramatică, dar eu nu-i judec. Mă așteptam să fie d-ăștia ca mine, niște tineri boemi care-au descoperit o chestie din trecut și i-au văzut partea frumoasă, chiar dacă unele sunt niște melodii ordinare de mahala. Mulți sunt, în schimb, sunt oameni în jur de 30 de ani din «clasa muncitoare. Pe lautarie.net vin oameni mai culți, dar sunt și mult mai puțini. Dacă pe manele îmi intră 500 pe zi, pe lăutărie vin abia 100.”

La cules de folclor
Tânărul nostalgic nu se mulțumește să scoată “pietre prețioase” din “minereul” de pe Youtube sau Trilulilu. Din când în când, își ia prietenii și merge la cules de folclor. Se opresc prin sate și intră-n bodegi, vorbesc cu moșii bețivi și găsesc lăutarii. Majoritatea cântă cu orga, dar mai sunt și unii autentici, pe care îi înregistrează. “Am găsit într-un sat niște țigani într-o casă dărăpănată pe coasta dealului. Am luat pe unii de-acolo, doi frați, lăutari din tată-n fiu. Li se părea ciudat ce le ceream să cânte – melodii vechi, apoi de prin ’92-93, apoi de jale. Omul a înțeles că mi s-a-ntâmplat mie ceva de i-am cerut așa ceva. Cu astea nu te joci, nu i le ceri așa, la plăcerea ta. I-am înregistrat cum cântau «Melodie de ascultare de pușcărie», care se zice la vorbitor, în închisori – despre drama unui deținut care nu și-a văzut familia de mult. Fac asta din pură pasiune, pentru că lăutarii adevărați sunt deja o specie rară și nu știu cât o să mai existe. Majoritatea cântă la instrumente electronice și nu mai știu melodiile vechi. Cum i-a găsit Dinescu pe Mambo Siria, ăsta-i visul meu, să descopăr pe alții.”

Imnul-manea al Europei
De când are site-urile, Petre a putut să experimenteze toată ura care înconjoară muzica. “Pe mine mă enervează oamenii care, când aud «manele», îi bagă pe toți în oala de proști. Manelele au trecut în mainstream pentru că au televiziunea lor, sunt peste tot, dau concerte și la Polivalentă. Dar ura aia viscerală între maneliști și antimaneliști se dă în continuare. Mergi pe Youtube, alege-ți orice manea și uită-te la comentarii – «să muriți înecați, sunteți niște țigani împuțiți; ba voi sunteți rockeri jegoși». Gusturile despre ce înseamnă o melodie frumoasă sau urâtă sunt induse, e programare socială. Foarte mulți urăsc manelele, dar ascultă Anda Adam sau Trăistariu. Cum stabilești axiologic ce-i mai cult, mai dezirabil?”

După o conferință ținută în sudul Franței cu tineri din toată Uniunea Europeană, la petrecerea de seara, Petre le-a pus celor 60 de delegați din 27 de țări o melodie a interpreților Ghenosu și Limbă Neînfricată, cu refrenul “Spania, Italia, Franța și Germania”. Le-a spus că e imnul Europei. Neștiind toată polemica din jurul manelelor, tinerii intelectuali europeni au primit-o cu brațele deschise. S-au urcat pe mese și au dansat.

Desen: http://johns-architect-adventure.blogspot.com/

»Tot mai mulţi tineri încearcă să construiască o identitate a Bucureştiului: nu prin campanii de milioane de euro investite în brand, ci pe bloguri pe care refac istoria şi imaginea oraşului.

Bucureştii nu au identitate, nu au o cultură sau o mitologie proprie şi nici măcar nu sunt un oraş, ci un sat mare plin de blocuri locuite de oameni care se urăsc între ei. Asemenea descrieri au fost repetate, în ultimii ani, de arhitecţi, istorici, scriitori şi intelectuali de tot felul, de fiecare dată când au fost invitaţi să-şi dea cu părerea despre oraşul în care trăiesc.

În ultima vreme, o mână de oameni s-a apucat să construiască de la zero ceea ce a fost distrus de mai multe ori de regimurile care au trecut pe deasupra oraşului: bucureşteanul. Nu au făcut asta prin milioane investite în campanii sau în brandul oraşului, ci prin bloguri luate pe gratis şi hrănite ani la rândul cu subiecte vechi şi noi.

Internetul i-a strâns laolaltă şi le-a oferit un public. Aşa au ieşit la înaintare pasionaţii de arhitectură, nostalgicii după interbelic, fotografii şi artiştii dornici să reinterpreteze artistic oraşul. Adică să se joace cu el.

Explorare urbană
În 2005, un tânăr absolvent de studii culturale europene s-a apucat să umble prin curţile fabricilor, prin cartiere muncitoreşti sau comune din jurul Bucureştilor şi să facă poze la turnuri de apă. Apoi se întorcea acasă şi le punea pe towerspotting.blogspot.com. Oricât s-a chinuit Ionuţ Cioană să-şi justifice gestul prin explicaţii savante despre arhitectura industrială şi rolul turnurilor în conştiinţa colectivă, ideea lui tot picată din cer părea. Doar nu eram în Anglia, unde lumea face cluburi până şi pentru mersul pe jos. Cu timpul însă, tinerii care făceau graffiti au început să-şi documenteze expediţiile prin oraş şi urmele lăsate pe ziduri, arătând că Bucureştiul mohorât şi mizerabil poate fi şi interesant.

Oraşul pe care iubim să-l urâm
Aşa a apărut blogul Bükresh, în care Cioană, Vlad Nancă şi alţi artişti întorceau oraşul pe toate feţele lui artistice: „Ne plac graffiti-ul, zgomotul, explorarea urbană, printre altele… Ne place Bucureştiul. Şi îl urâm!”, spun ei în prima postare.

În scurt timp, subiectul urbanismului a făcut carieră. Oamenii au descoperit că oraşul era cândva plin de clădiri frumoase. Apoi au descoperit că am dărâmat o mulţime din ele în timpul comunismului şi am pus în loc blocuri de beton. Apoi, că am mai dărâmat încă pe atâtea în capitalism şi am pus în locul lor blocuri de sticlă. Aşa că au început să cerceteze istoria.

Fotograful Alex Gâlmeanu a creat Muzeul de Fotografie (muzeuldefotografie.ro), unde strânge şi disecă fotografii de epocă Pe rezistenta.net, bloggerul Raiden reconstituie zone demolate, pe baza hărţilor şi fotografiilor vechi, şi le pune faţă în faţă cu prezentul. Dan Roşca, un inginer de 55 de ani, a scris, în nouă episoade, povestea fiecărei clădiri din fosta Piaţă a Teatrului (unde e acum Novotel) şi a publicat-o pe bucurestiivechi.ro. După pasiunea şi rigoarea cu care scriu, ai zice că toţi arhitecţii şi-au făcut bloguri unde scriu noaptea despre fantezii interbelice ca să-şi spele păcatele capitaliste de peste zi. Majoritatea bloggerilor însă sunt cetăţeni de rând.

Există şi excepţii. Un urbanist face un pas înainte şi propune pe blog (idei-urbane.blogspot.com) variante de modificare a spaţiului bucureştean, preluate şi discutate de ceilalţi. Site-ul „Bucureştii vechi şi noi” (bucurestiivechisinoi.ro) a adunat 33 de colaboratori, printre care istorici, fotografi, urbanişti, medici, profesori, o judecătoare şi un profesor de filosofie. Ei vor să transmită „tradiţia specifică vremurilor trecute, trăită în Bucureştii vechi şi regăsită în Bucureştii de azi, şi ancorarea capitalei ca motiv de socializare, apropiere între comunităţi ce au aceleaşi valori, gânduri şi credinţe”.

De apropierea între comunităţi se ocupă site-uri ca metropotam.ro, care vor să strângă toate evenimentele şi locurile din Bucureşti, sau simplybucharest.ro, unde găseşti descrieri pasionale ale celor mai bune cofetării sau trasee interesante de plimbare.

„Salvaţi Bucureştiul!”
Comunităţile de pe Internetul bucureştean nu fac doar să dezgroape şi să jelească trecutul. În jurul lor s-au format asociaţii care protestează împotriva demolărilor şi a construirii haotice, cum ar fi „Salvaţi Bucureştiul!” (salvatibucurestiul.ro) sau „Asociaţia Bucureşti” (asociatiabucuresti.ro/blog). Asociaţia monitorizează pe blog şedinţele Consiliului General şi cheamă lumea din când în când la protest împotriva mafioţilor imobiliari.

Rezultatul strădaniei e că începe să se contureze un profil al tânărului bucureştean preocupat de soarta oraşului său, care discută despre urbanism şi visează la raiuri pietonale precum cel din proiectul Trancentral Urban Bucureşti(t-u-b.ro). Tendinţa s-a răspândit dincolo de câteva cercuri restrânse. Patronii încep să-şi aranjeze retro barurile şi să renoveze clădirile dărăpănate care le găzduiesc. Tot mai multe campanii publicitare se plasează într-o atmosferă interbelică. Până şi primarul Oprescu, pe timp de criză, a reuşit să-şi rupă din buget pentru câteva ceasuri suflate cu aur, cu care să trezească sentimente aristocratice în popor.

Câţiva tineri cu laptopuri sunt pe cale să construiască, din nişte clădiri şi o adunătură de oameni, un oraş. Abia peste câţiva ani se va vedea dacă au reuşit, dar semne încep să se vadă. Un grup de studente sporovăia în autobzul 336 despre probleme vitale cu părinţi şi legături amoroase. În Cotroceni, trecând pe lângă nişte vechi conace boiereşti, una dintre ele le întrerupe: „Ia uite, fată, cum au distrus casa aia frumoasă!”.