Amelia stă pe scaun cu picioarele desfăcute, ca băieții de cartier.  Privește în jos, își mușcă buzele, își ascunde palmele în mânecile hanoracului negru și le prinde între genunchi. Apoi se aruncă-n viitor.

În viitor, puștani de 15 ani o să se conecteze wireless la mașina ta și o să-ți taie frânele. Copiii tăi o să aibă personalitatea dictată de algoritmii Google, care înregistrează deja tot ce faci pe net și îți livrează ce crede el că-i bine. Creierul tău o să fie un mozaic de mărci înregistrate.

Libertatea ta e în pericol, dar nu libertatea aia obosită despre care urlă câte un cretinel pe la televizor. Viața se împletește cu Internetul, iar libertatea Internetului se joacă acum. Ce au fost anii ’60 pentru drepturile civile sunt anii ăștia pentru drepturile digitale. Jos copyright-ul, sus anonimitatea!

Amelia vorbește despre asta într-o engleză așa limpede că îmi dă tot timpul senzația că scoate frazele dintr-o fântână. Aud până și ecoul, dar asta doar pentru că suntem într-un apartament mare și gol de pe la Unirii. Într-o cameră e o măsuță cu laptopuri îngrămădite și în jurul ei hackeri care beau bere la pet, se căznesc se spargă un server și discută despre soarta lumii.

Băieții ăștia, programatori cinci zile pe săptămână și h4x0ri celelalte două, aveau un amic couchsurfer prin Regie. Acum vreo două săptămâni, în camera lui de cămin a nimerit o suedeză care voia să-nvețe româna. Găsise pe net colecția Povestiri științifo-fantastice, o revistă românească de prin anii ’60, și voia s-o citească. Traduceri nu sunt, așa că a ajuns în București.

Tipa e Amelia Andersdotter, europarlamentar din partea Partidului Piraților din Suedia. Cel mai tânăr europarlamentar, de fapt. Când a aflat că a primit mandatul avea 22 de ani. Până nu demult afișa o freză punk parcă scoasă din Mad Max și clasica privire de Fuck You. Într-un interviu pentru The Telegraph se strâmba, scotea limba, i-a zis englezului că pune întrebări stupide (ceea ce era adevărat), apoi i-a dat la ficați cu argumente tari pentru piraterie digitală. Nu e tocmai europarlamentarul tipic.

Sunt multe personaje pitorești prin Parlamentul European, iar România a contribuit din plin la asta – am trimis o pițipoancă, un cioban, un descreierat și-un corupt jegos, printre alții. Dar Amelia nu e acolo printr-o anomalie a democrației reprezentative, ci e tocmai dovada că ea poate funcționa.

Ciocnirea dintre politică și generația digitală m-a fascinat de mult, așa că în seara în care am nimerit cu o europarlamentară într-un bârlog de hackeri i-am pus toate întrebările stupide și am aflat povestea ei în corabia piraților europeni.

“Nu-mi fac iluzii. Eu sunt aici datorită unui torrent tracker.”

Amelia s-a născut în Enköping, un orășel din sudul Suediei, și de mică voia să se facă matematician. A avut tot timpul computer în casă, dar nu l-a folosit decât pentru jocuri până când a găsit pe Internet niște forumuri despre programe pentru formule matematice. Atunci s-a dus la un prieten calculatorist, care a învățat-o să folosească Linux și programe deschise (cum ar fi un editor de text care face și clătite dacă știi cum să-l programezi).

Asta a fost portița spre ideologia software-ului liber. Așa că, în anul 1 de facultate, când a sunat-o un prieten și i-a zis că a apărut Partidul Piraților, nu a stat pe gânduri. “Am întrebat «Cât costă?». A zis ceva gen 50 de cenți. M-am înscris prin SMS. Apoi m-am dus la o întâlnire de-a lor și am văzut că erau oameni faini. Așa că am lucrat cu ei deja de… 6 ani!”

Trei ani mai târziu, la alegerile europarlamentare, era al doilea nume pe lista partidului, după un programator de 51 de ani. A primit 1000 de euro buget de campanie și cu ei a bătut toată țara. Mergea cu trenul și făcea couchsurfing.

“Voiam dintotdeauna să merg în nordul Suediei, sus de tot. Așa că am scris piraților de acolo «Vreau să vizitez Luleå. Puteți să-mi organizați o scuză să vin acolo? -Sigur!». Și m-am dus acolo și a fost super mișto, unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. E super liniște!”

Era o nebunie frumoasă, Partidul Piraților aduna mii și mii de membri, dar funcționa mai mult ca o petrecere mare, nu ca “politica serioasă”. Doar că fix înainte de alegeri a venit verdictul în procesul The Pirate Bay, în care administratorii site-ului au fost condamnați la câte un an de închisoare și vreo 3 milioane de euro despăgubiri pentru încălcarea copyright-ului. În următoarele zile au izbucnit proteste, 25.000 de oameni s-au înscris în Partidul Piraților și sondajele au săltat cu 5%.

Până la urmă au strâns 225.000 de voturi, 7,1%, destul cât să trimită un europarlamentar. După ratificarea Tratatului de la Lisabona, Suedia a mai primit un loc, iar Amelia era prima pe listă. Hârțogăraia a durat vreo doi ani, așa că abia prin ianuarie o să înceapă treaba la Bruxelles.

Culmea e că, așa mici și ciudați cum sunt, pirații au avut deja o influență grozavă asupra legilor din PE. Întreg grupul verzilor (din care fac parte) le-a adoptat filosofia vis-a-vis de software și mulți politicieni de la alte partide sunt pirați simpatizanți. Nu prea existau europarlamentari care să aibă habar care-i treaba cu netu’ și atunci legea o făceau lobbyiștii. Așa ajungea Internetul bătătura corporațiilor.

“Cum ți-a schimbat viața Partidul Piraților?” am întrebat-o. A făcut o pauză, a enumerat în cap toate nebuniile din ăștia șase ani și mi-a răspuns: “De fapt, nu prea mi-a schimbat viața. Eram niște prieteni care încercau să schimbe lumea într-un mod cât mai distractiv. Asta era ținta noastră, proiectul din timpul liber, și am muncit o grămadă să-l realizăm.”

Atitudinea asta mi-a rezonat ciudat în cap. Amelia spune cu nonșalanță chestii ca «Franța trebuie să-și întărească poziția față de Germania». Dar n-o spune ca un Moromete, un comentator de pe margine, ci implicat, ca și cum ar fi datoare personal să pună umărul și să împingă Franța câțiva metri mai încolo.

Sunt obișnuit cu tinerii români, care au ori o admirație plină de umilință pentru un mamut ca Parlamentul European, ori o ură și un avânt de a da foc la tot. De multe ori, ambele în același timp. Dragoste multă și ură, vorba manelei. După o săptămână în București, tânăra pirată suedeză exprima astfel paradoxul românesc:

“Toți românii sunt ocupați cu schimbarea României, dar aceiași oameni spun că nimeni nu face nimic. Nu am întâlnit vreo persoană în România care să nu aibă o idee despre cum ar putea să facă țara mai bună. România nu e pierdută politic, din contră. Totul e schimbare.

Schimbările nu trebuie să vină întotdeauna în forma unei revoluții. Nimic nu spune că toată schimbarea din România trebuie să vină de la președinte. Poți să o schimbi de jos în sus. Și cred că România merge pe a doua variantă.”

Ca să faci lucruri mari ai nevoie de puțină liniște sufletească, chiar dacă ești pirat. Dar mai bine o ascultați direct pe Amelia:

După 20 de ani, Bucureştiul a pornit iar dezvoltarea ameţitoare. Facem poduri, pasaje, bulevarde largi şi cartiere de sticlă. În timpul ăsta, 6500 de oameni aşteaptă să moară la cutremur în cele mai frumoase clădiri ale Capitalei.

Mai mult despre asta în articolele din România Liberă:

Ep. 1: De ce nu-şi consolidează bucureştenii blocurile: “Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus!”

Ep. 2: Bucureştiul pe dos: campion la demolări, repetent la consolidări

Ep. 3: Cei opt funcţionari care trebuie să salveze Capitala de dezastru

Ies la fugărit muzee, la fel ca toată floarea Bucureștiului. Doar că eu duc lucrurile până la capăt: vreau să merg la toate!  Desigur, nu o să apuc să văd mare lucru, în unele n-o să pot nici intra din cauza aglomerației. La un calcul sumar, am la dispoziție doar 20 minute/muzeu, în care intră și transportul. Dar, mergând la atâtea muzee, poate o să se lipească puțină cultură și de mine.

Cursa contra-cronometru după muzee

Sună ilogic, dar e la modă. Mai sună și imposibil, însă e doar o chestiune de planificare. Cu harta bucureștiului în față, ordonez muzeele după ora la care se închid și desenez un traseu cu carioca. Apoi îmi curăț bicicleta, îi umflu roțile, îi pun faruri și vitezometru.

Noaptea Muzeelor începe la șase seara, dar pornesc cu două ore întârziere, ca să nu am un avans nedrept față de generația tinerilor molatici. Fac un playlist de Chopin și Dvořák, să pătrundă mai ușor cultura în cap, și încep cursa contra-cronometru.

20.19 Piața Revoluției: Haosul a început deja la muzeele din centru. Polițiștii dirijează mașinile în jurul cozii de la Muzeul Național de Artă. Labirintul despre “rânduiala vieții”, pus la cale de Muzeul Țăranului și Antipa, a strâns și el un rând șerpuit până departe.

20.24 Centrul Cultural ArtSociety: Vizitatorii sunt foarte impresionați de clădire – Palatul Cesianu-Racoviță, construit înainte de 1900 după model renascentist și proaspăt restaurat. “Mișto și tablourile astea”, îi zice un tânăr cu rucsac prietenei înainte să o tragă spre alt muzeu.

20.49 Muzeul Cotroceni: Un batalion de oameni stă încolonat pe deal. O iau pe contrasens ca să-i depășesc, mă cațăr pe bicicletă proptit de zidul Cotroceniului și abia atunci reușesc să cuprind cu privirea tot alaiul de la porțile palatului.

21.03 Muzeul Militar: Copiii săraci care locuiesc în casele din zonă mișună printre arme, țipând că o să-și ia aruncătoare de grenade când o să se facă mari, să nu se mai lupte cu bețe, ca acum. Părinții lor și-au amenajat pe trotuar propriul eveniment cultural, cu bere și semințe.

21.17 Muzeul de Geologie: Grupuri de oameni s-au strâns în față la Muzeul Țăranului și Antipa, fără să știe că ambele s-au mutat pentru o seară în Piața Revoluției. Distracția principală e alergatul prin fața stropitorilor. Cei care se plictisesc îngroașă rândurile la Geologie.

Pe străduțele cu nume de capitale din cartierul Dorobanți nu funcționează becurile. Mă rătăcesc printre vile și pierd 10 minute prețioase.

21.32 Muzeul Hărților și Cărții Vechi: Aerul e încins de la oamenii care se concentrează la hărți. Câțiva jandarmi veghează ca atâta cultură să nu degenereze în violențe. Unul dintre ei se documentează dintr-o hartă despre Răscoala din 1907.

21.54 Muzeul Aviației: O iau la goană pe Barbu Văcărescu și ajung aproape de Pipera, unde se ascunde nesemnalizat Muzeul Aviației. Evit în ultimul moment coliziunea cu un avion invizibil (în beznă). Noroc că au blitz aparatele foto, altfel fetele pe tocuri n-ar fi avut cum să se pozeze cu elicopterele de luptă.

22.34 Fundația Culturală Greacă: Traversez orașul până pe Pache Protopopescu, unde nimeresc în toiul unui discurs al Zoei Petre despre democrația ateniană în relație cu arta grecească.

22.46 Muzeul Vasile Grigore: Jandarmii detașați la muzeul pictorului Vasile Grigore sunt iubitori de artă, contemplă îndelung o colecție de icoane pe sticlă.

22.55 Fundaţia Löwendal: Într-o clădire cu aspect de ambasadă de lângă parcul Ioanid, un tip în pulovăr cântă la un pian vechi, privit de un public înmărmurit ca portretele de pe pereți. „Superb loc!” discută niște doamne în curte. „Dacă nu era noaptea asta, nu l-am fi descoperit.”

23.13 Muzeul Literaturii: Pe bd. Dacia se aud chiuituri. Credeam că vin de la birtul cu manele de lângă Romană, dar veneau fix de la Literatură. „Dragostea e ca o râie, te mănâncă și-n călcâie”, cântă un tip cu pălărie și papion vintage, înconjurat de poze cu Cioran. Inspirat de asta, un tip cu o fetiță în cârcă îi povestește despre daimonul lui. Supraveghetoarea dintr-o sală oftează privind într-o carte – „Cine mai vorbește așa frumos azi?”.

23.30 – Observatorul Astronomic: Prin centru e trafic ca-n miez de zi. Ca să găsești Observatorul e de ajuns să urmărești coada care începe să se contureze încă din Piața Romană. Dube de jandarmi și motociclete cu trei roți ale Poliției flanchează mulțimea. „La Observatorul Astronomic e o coadă astronomică”, constată un tânăr cu lanț la gât. „Hai la Literatură, sigur nu-i înghesuială, ăia au pânze de păianjen la uși”, continuă el, fără să știe ce paranghelie avea loc la Cioran.

00.00 Palatul Șuțu: Atracțiile principale sunt scara veche de lemn și oglinda imensă, în care se pozează grupulețe de adolescenți nădușiți. Cu cât te sufoci mai mult, cu atât simți că devii mai cult.

00.21 Curtea Voievodală: După ce fac un traseu offroad prin mocirla imensă din fața Hanului lui Manuc, cobor pe scările șubrede și mă plimb prin beci, unde un polițist îi explică în engleză unui străin ceva despre Vlad Țepeș.

00.40 Muzeul de Istorie are pe scări un fel de bazar. Nu lipsește standul de Kürtős Kalács, probabil o referință la cucerirea Budapestei de către armata română în 1919.

01.02 LC Foundation e o galerie dintr-un apartament de bloc de la Universitate. La parter sunt interogat de administrator, iar sus găsesc o galerie minimalistă și pustie. De după o ușă se aud țipete și râsete, dar nu mă încumet să investighez.

01.19 Cimitirul Bellu: Pe poarta plină de cruci tocmai intră o ceată de bicicliști și merg pe o alee flancată de sute de lumânări roșii. Lângă biserică răsună muzică flamenco, iar pe aleile cu locuri de veci nu e mult mai liniște. Băieți în tricouri mulate sar urlând de după cruci. „Ce te-ai speriat așa?” îi zice unul prietenei. „La cât de scump e un loc la Bellu, n-o să te bage nimeni cu forța.”

02.05 Galeria Anaid trebuia să fie închisă când am ajuns, dar lumea stătea la o bere pe terasă și nu părea să fie pe ducă.

02.15 Arhivele Naționale au o expoziție despre rețete culinare. Aud ceva despre bucate bine perpelite și mă ia amețeala de foame.

02.32 Muzeul de Artă Contemporană: E coadă mare la Casa Poporului, dar nu ca în ceilalți ani. Mulți renunță și se odihnesc pe trepte.

03.08 Muzeul George Enescu: Doamna de la intrare are ochii umflați de somn, dar explică tuturor ce frumuseți pot găsi în muzeu. Enescu rasună dintr-un casetofon cu portretul lui deasupra și nimeni nu scoate o șoaptă. Tinerii se rotesc prin săli zâmbind obosiți.

03.35 Biblioteca Centrală Universitară: Fac un tur al bibliotecii, prin toate sălile frumos restaurate după ce au fost distruse cu napalm la revoluție. Pe geamuri se văd ultimii tinerii vânători de muzee odihnindu-se pe bordurile din Piața Revoluției. Cobor la coada calului lui Carol și constat uimit că discută despre minunățiile pe care le-au văzut prin muzee.

După 8 ore, kilometrajul bicicletei îmi arată 50km și în carnețel sunt tăiate de pe listă toate cele 23 de muzee. Pentru asta am încălcat toate regulile de circulație, dar o iau ca pe o dizidență culturală. La finalul călătoriei nu mă simt mai cult, dar cu siguranță sunt mai entuziast să cunosc lumea. Și mort de oboseală.

Episodul 1: Cât de greu e să furi o bicicletă în Capitală?

Episodul 2: Circuitul bicicletei furate în natură